În ziua de 25 ianuarie 1967, în familia Gheorghe și Maria Geană din satul Sârbi, județul Botoșani, venea pe lume cel de al doilea fiu, Costel, un copil înzestrat cu o inteligență sclipitoare , o frumusețe și sensibilitate sufletească aparte.

Toate aceste calități l-au transformat peste ani, devenind un îndrăgit și apreciat poet. A creat sub numele Boris Ioachim.

”Boris Ioachim, prin măiestria versurilor sale, a reușit să încânte și să aline multe suflete. Nădăjduim în continuare ca opera sa literară, pe care ne-a lăsat-o drept moștenire (cinci volume de poezii și un roman), va dăinui și vor bucura mulți cititori și iubitori de frumos. Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină!”, spun astăzi cei care îi păstrează vie memoria.

Boris Ioachim (25 ianuarie 1967, satul Sîrbi, județul Botoșani - 8 mai 2016) a trăit doar 49 de ani, dar a creat pentru multe vieți.

A debutat în revista "Flacăra" în 1996 – la rubrica "Maşina de scris", a criticului Alex. Ştefănescu. A publicat două plachete de versuri în 2004 şi 2005, "Balada spânzuratului" și "Balada omului de rând" (ambele la Editura Litera, Botoşani). După o pauză de aproape un deceniu, publică "Imn iubirii", "Iubire fără destinatar", precum și volumul de proză "Lanțul care ne dezleagă".

Durerea sfâșietoare după pierderea fiului i-a grăbit plecarea din această lume.

A fost un poet iubit de cititorii săi.

"Dacă omul se poate mântui prin cuvânt, atunci Boris Ioachim, nume cu rezonanţe biblice, şi-a purificat sufletul zbuciumat prin Poezie, din care îşi face un crez artistic şi existenţial. Ancorat într-o realitate vitregă şi ostilă, de sfârşit de mileniu, poetul se refugiază fie în lumea candidă a copilăriei, fie în lumea satului care mai păstrează încă valenţe patriarhale nealterate, departe de lumea dezlănţuită a timpurilor moderne", rostea profesorul Valentin Marţuneac la lansarea uneia dintre cărțile lui Boris Ioachim.

Balada ultimului drum
 

Cocoşii stau sa cânte agale-n dimineaţă

Când singur-cuc mă trec din astă viaţă

Căci nimeni nu-i, la creştet să-mi vegheze,

Nici lumânare n-am, puţin să-mi lumineze

Cărarea care duce de-a pururi către Domnul…

Mi-e teamă, doar, să nu mă prindă somnul

Şi-n somn să mă îndrept spre veşnicie…

Halal mi-ar fi de-aşa călătorie!

Că-ntâia oară e când plec de-acasă –

Călătoria asta vreau s-o am frumoasă.

Mă simt uşor şi parcă nu mi-e frică…

Curând o să mă-nalţ în zbor de rândunică

Să-mi pară rău că plec?!Ei,na, aiurea!

Sunt liniştit precum sub nea pădurea

De ce să-mi pară rău?Vin vremi scrântite!

Şi-apoi, mi-s oasele aşa de ostenite

De parcă un călău, cu plumb mi le-a umplut…

O, de-aş scăpa odată de chin şi de durut!

Noroc nici cât o muscă măcar nu am avut

Cât umbră am făcut acestui glob de lut.

În cea viaţă-n care plec de-acum, sper -

Că bine o să trăiesc – ca un boier.

M-oi lăfăi, gândesc, în bunătăţi cu carul –

Căci mare-i mila Domnului şi darul.

N-oi mai robi din zori pân’ la chindie

Poveri şi biruri dincolo n-or să fie.

(Foto: Facebook / In memoriam Boris Ioachim)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: