Teatrul ”Mihai Eminescu”, prin regizorul Vlad Cepoi, a adus în fața publicului botoșănean un produs artistic a cărui miză nu este doar conceperea regizorală, nici arta actorului înfășurată pe calapodul vreunei povești.

”Lockdown” (o poveste în carantină) este un spectacol care, prin mijloace artistice, recompune fâșii din viața noastră. Din viața ultimilor doi ani, când – la nivel macro - omenirea părea că s-a oprit în loc. La nivelul fiecărei ființe, însă, lumea a suferit transformări colosale. Carantina a fost oglinda în care toți ne-am privit, în care toți ne-am căutat.

Au fost doi ani în care familia a devenit microuniversul în care s-au redimensionat prioritățile, în care s-au eliberat anxietăți, suferințe, în care fie a renăscut dragostea, fie s-a instalat ura. 

Ideea lui Dennis Kelly de a se strecura în intimitatea unui cuplu și de a le radiografia sentimentele înconjurate tot mai mult de sârma ghimpată a carantinei a dat naștere unui scenariu care respectă întocmai rigorile unui text menit să devină spectacol.

Familia se transformă într-un teritoriu nu neapărat ostil, cât deschis oricărei strategii de luptă, fie că ea, lupta, se dă în notă politică, în opinii ordinar expuse sau prețios angajate în contextul zilelor pandemice. Acesta era, la începutul carantinei, spațiul în care se desfășura viața cuplului Ea-El alături de copilul lor Arthur.

”Lockdown” este de la un capăt la altul un dialog ce capătă pe alocuri accente hilare sau grave, dar și înduioșătoare până la dramatic. Și totuși, de la regizorul Vlad Cepoi aflăm că și-a dorit un spectacol la care privitorul să reflecteze la prezent.

”Cel mai percutant mod de a te raporta la realitate este racordarea nemijlocită la prezent. Simțind, analizând și observând realitatea dintr-un moment dat, primești o informație nealterată despre ceea ce se întâmplă în jurul tău”, spune regizorul spectacolului montat pe scena de la Botoșani.

Regizorul preia intenția autorului și prăbușește cel de-al patrulea zid al unei case normale, lăsând spectatorul să pătrundă în intimitatea familiei, să fie martor la crizele celor doi soți care, deși nu se suportă, ne dau de înțeles că mai stau împreună doar pentru copilul lor. 

Însă carantina, deși în primă instanță îi duce în pragul unei și mai iminente despărțiri, nu face decât să îi scoată din blocajul sentimental. Și să își deschidă inima unul către celălalt. Asistăm la un ciclu emoțional înlăuntrul căruia, pe măsură ce el se rostogolește, își face loc spectatorul însuși. Pentru că replicile, durerile, descătușările devin comune, recognoscibile, sunt ale tuturor celor prinși în ghimpii izolării.

Spectatorul din sală știe încotro se îndreaptă acțiunea și are timp să își dozeze emoțiile, amintirile, să își reanalizeze pierderile. Unii cu imense sfâșieri sufletești, alții cu reminiscențe de furie la adresa unor instituții ale statului. 

”Lockdown” nu este o cronică a pandemiei, ne spune într-un interviu însuși autorul textului, dar este ”o cronică a ceea ce s-a întâmplat în casă în timpul pandemiei”. 

Vlad Cepoi a ales pentru acest spectacol cuplul de actori Andreea Moțcu (Ea) – Bogdan Horga (EL), alăturându-l celor doi și pe Matei Horga, în rolul lui Arthur. O distribuție care, așezată în spațiul scenic din sala Cinematografului Unirii, recompune povestea multor familii, din oricare colț al lumii acesteia.

Sarcasmul Ei se îmbină cu accesele de furie prin care El se manifestă într-o căsnicie în care amândoi par să fie prizonieri de dragul unui copil.

Ea este femeia independentă, modernă, care se adaptează vremurilor, dar pentru care singurul rost în interiorul familiei este creșterea copilului. El, de partea cealaltă, ne aduce înainte un personaj care pendulează între seriozitate și duioșie, care trage după sine tradiția muncii sănătoase moștenite de la tatăl său.

Se urăsc, se disprețuiesc, se atacă reciproc. Și totuși, un sentiment nou își face loc și scoate la iveală o latură nouă a celor doi: compasiunea, empatia.

Cheia întregului spectacol vine din comunicare sinceră, din exprimarea sentimentelor, cu durerea care unește și devine alinare.

Bogdan Horga se folosește de toate armele actoricești pentru a câștiga duelul familial cu partenera sa de scenă. Personajul său umple scena – vizual sau vocal, creează momente de umor și nu de puține ori își lasă descoperite sentimentele pentru soția sa. Andreea Moțcu dovedește, la rându-i, o inteligență artistică dezvoltată, desigur, și în anii de scenă petrecuți la Botoșani. Dozează excelent duritatea femeii aflată în permanentă defensivă, din care nu lipsesc, totuși, accentele de atac, dar oferă spațiul necesar partenerului de scenă. Durerea este cea care, în final, deschide ușa inimii.  

Ea își pierde mama, care moare într-un azil asistată doar de un tânăr din personalul medical. Dramatismul situației, limitele drastice impuse de carantină, pierderea celei mai dragi ființe și imposibilitatea de a acționa dau naștere scenei de final care, scoasă din contextul scenic sau regizoral, este în fapt povestea care s-a petrecut în mii și mii de familii, fie că vorbim de Londra, New York sau Botoșani. Întrebările fără răspuns, restricțiile draconice, inumane, lipsa oricărei explicații logice acolo unde până și logica se fisura flagrant, toate au dus la derularea acelorași scenarii.

Este fragmentul cel mai încărcat de emoție al întregului spectacol. Actor și spectator se află față în față, dar de aceeași parte a durerii. Întrebările, disperările, lacrimile, zbuciumul sufletesc sunt aceleași.

Andreea Moțcu reușește un fragment de teatru care se confundă cu viața însăși. Nu face economie de nimic, cuvintele-cascadă se năpustesc minute în șir, în fața unui public încremenit. Sunt acolo toate întrebările-fără-răspuns care s-au auzit în ultimii ani în spațiul public.

De remarcat scenografia semnată de Mihai Pastramagiu, cel care a reușit să creeze un interior care contrastează cu presiunea pe care moartea, carantina, izolarea o așază în spațiul scenic. De la culoare până la simplitatea întregului decor, de la elementele funcționale (apa care curge la robinet, bucătăria utilată minimal, dar funcțională etc.) până la modalitatea de folosire a unui spațiu ce pare mai degrabă neadecvat unui spectacol de teatru profesionist.  

”Lockdown” este mai mult decât o poveste din carantină. Este o felie de viață care doare, mai ales acolo unde virusul a ucis mame, fii, colegi de muncă sau iubite în floarea vârstei.

”Lockdown” este deopotrivă și despre întrebările fără răspuns, dar și despre durerea care unește acolo unde moartea desparte.