Actualul director al Teatrului Mihai Eminescu a debutat în presă la o vreme în care majoritatea celor care lucrează acum la Botoşani în domeniu încă nu se născuseră. Şi-a început cariera tocmai în 1973 ca fotoreporter la fostul Clopotul, a absolvit apoi Facultatea de Jurnalism din Bucureşti, după care a fost pe rînd redactor, secretar general de redacţie, redactor şef adjunct. După revoluţie şi-a continuat cariera ca redactor şef şi director la Gazeta de Botoşani, iar timp de patru ani a condus si postul local Somax TV. 6 ani a scos săptămînalul Viaţa Botoşanilor, la care a renunţat la cîteva luni după preluarea şefiei importantei instituţii de cultură. N-a abandonat însă scrisul şi tocmai a lansat o nouă carte, „Ani de glorie la CS Botoşani”.


„În presă lucrau doar membri de partid” 

-    Cum regăsiţi presa botoşăneană la 20 de ani şi puţin după revoluţie, faţă de ceea ce era pe vremuri?
-    „Pe vremuri” ăsta are nişte ghilimele şi se referă strict la perioada dinainte de 1989, că, dacă ar fi să ne întoarcem în istoria presei botoşănene, în perioada interbelică, la care mai toţi facem referire, Botoşanii avea tare multe publicaţii. Referitor la situaţia presei de acum, mi se pare săracă, paradoxal … Sigur, au mai apărut, au mai dispărut o seamă de publicaţii, dar presa ar trebui să răspundă gusturilor poate mai diversificate de atît. Adică şi presa de scandal şi presa cu decolteuri şi cea fără decolteuri, necesară şi asta pentru o anumită categorie de public, dar şi presa de comentariu, de substanţă de greutate, pentru că, pînă la urmă, se întorc viziunile unora care făceam parte din presa de pînă în 1989 şi din anii următori care eu, cel puţin în ceea ce mă priveşte, între priorităţile judeţului aşezam producţia. Producţia aceea serioasă : agricultura …

-    Era sarcină de la partid să scrieţi despre producţie?
-    Sigur, era o presă de partid, după cum o presă de partid este şi acum în bună măsură. Acum e ceva mai mascată, atunci era limpede spus. În presă lucrau doar membri de partid.

-    Atunci era clar, se ştia a cui partid este presa. Acum a cui partid este?
-    Acum nu prea ştii a cui e, dar e a cuiva. Fiecare publicaţie e a cuiva care încearcă inclusiv prin perioadele de alegeri să-şi impună punctele de vedere, candidaţii, o personalitate anume. Una peste alta, eu cred că şi ceea ce face presa se măsoară în ceva. Starea ţării reflectă într-un fel, sigur politicul o reflectă, economicul o referă, dar şi ceea ce a făcut presa pentru un domeniu şi pentru altul.

Ani buni ziarul judeţean nu avea maşină 

-    Tehnic vroiam să vă întreb : acum presarii au o mulţime de mijloace de informare, de la internet şi pînă la telefon mobil. Cum vă culegeaţi atunci dvs. informaţiile, cum vă veneau ideile?
-    Din nefericire se mai folosea şi atunci uneori telefonul, acela cu fir, sîrmă şi toate păcatele lui, ba chiar şi cel cu manivelă mai era pe ici, pe acolo, pe la nişte CAP-uri uitate prin judeţ. Cel mai potrivit lucru era mersul la faţa locului, erau vremuri foarte bune pentru presa locală în care aveam maşină sau maşini. S-a întîmplat ca ani buni totuşi ziarul judeţean de atunci să nu aibă maşină şi era un calvar să mergi cu tractorul, cu remorca, cu ITA, cu autobuzele acelea de care îşi mai amintesc cei din generaţiile vechi în care te treceau mai ales vara toate sudorile, iarna toate frigurile, nu era defel comod. Adică într-o profesie în care jumătate este roata, mai este talentul, în primul rînd, după aceea nişte abilităţi specifice profesiei, dar şi posibilităţile de mişcare contează. Acum este evident, posibilităţile sunt mult mai mari.

-    Vi s-a întîmplat să scrieţi un articol sau mai multe şi să vi se reproşeze de la partid conţinutul, sau mesajul, sau anumite cuvinte utilizate?
-    Era spre sfîrşit … colegii care lucraseră în cenzură renunţaseră la cenzura propriu-zisă, adică erau doi oameni în redacţie care atît aveau ca misiune profesională să nu lase a trece în paginile ziarului măcar ceva care să sugereze, să lase în plan secund, să se înţeleagă precum că ar fi vorba de vreo abatere de la linia politică a partidului. Nu încape vorbă, ce să ne mai ascundem după deget, trebuia făcut ceva anume, politicul stabilise ce anume, iar presa era un instrument în mîna politicului de a-şi aplica ideile respective şi nu aveai încotro.

-    Atunci aproape că nu exista întreprindere care să nu aibă unu-doi turnători, era fiecare cu turnătorul lor. Cum era la fostul „Clopotul”, îi cunoşteaţi, nu?
-    Profesia era însăşi şi este luată în serios. Înseamnă în primul rînd contactul cu foarte multă lume. Acum cum îi cu serviciile de informare. De exemplu, nimeni nu întreabă la americani de ce au atît de multe servicii de toate felurile şi categoriile. Nimeni nu face caz. Telefoanele acum cred că sunt mai controlate decît în vremea lui Ceauşescu, la modul cel mai propriu. Individul e mai strîns acum şi decît în vremea aceea. Sistemul lua toate măsurile să îşi conserve existenţa şi raţiunea de a fi. Am fost în cîteva vizite, am fost mai apropiat prin faptul că făceam şi fotografiile pentru ziar şi vedeam oameni despre care ştiam care e adevărata lor profesie şi care erau printre muncitorii de la o întreprindere care chipurile îşi exprimau entuziasmul pentru vizita cu pricina. Ştiam bine. Era un sistem bine căptuşit cu toate instrumentele de siguranţă, dar, repet, o culpabilizare a acelui sistem pentru că îşi crease acest sistem propriu nu cred că şi corespunde realităţii.

Cu „înflăcăcare” a aruncat la gunoi 8 tone de hîrtie

-    Dar se întîmplau lucruri de genul celor văzute acum în filme, să se ajungă să se retuşeze fotografii ca să iasă prim secretarul bine?
-    Sigur că da. Era o rigoare foarte mare la felul în care arătau fotografiile cu şeful statului sau cu cei din anturajul lui, cu cîtă distanţă trebuie să fie între unul şi altul. Dacă ar fi să amintesc, după vizita lui Ceauşescu, eram adjunct la Clopotul de pe vremea aceea. Apare ziarul în opt pagini, intră în rotativă, începuse procesul de tipărire, erau 50.000 de exemplare tipărite, totul mergea din plin, şefii plecaseră acasă, adjunctul rămăsese … La un moment dat am plecat şi eu de acolo, pe la 12 şi ceva noaptea primesc un telefon în care mecanicul de la rotativă, Murgu Pantelimon, Dumnezeu să-l ierte că a şi murit, mă întreabă următorul fapt : „domn’ Traian, există în pagina 6 o fotografie în care, într-o poezie (care de altfel era plină de idolatrie) «noi cu înflăcărare» nu’ş ce facem. Textul apare cam în felul următor : «cu înflăcăcare» nu’ş ce facem”. Mă întreabă : „Ce facem, oprim rotativa?” Şefii, nefiind de găsit din felurite motive, sigur că plana peste mine o mare greutate, am decis să oprim tipărirea mai departe, să scoatem, să refacem rîndul acela. Era cazul de vreo 8 tone de hîrtie care trecuseră deja prin rotativă, colegii din echipa acelui număr sigur că au plătit pînă la urmă hîrtia respectivă, dar mai greu a fost să adun ziarele. Deja erau plecate prin reţeaua care era a Poştei, maşinile tot veneau şi duceau în punctele de distribuţie, 50.000 tirajul la vremea aceea nu era chiar de ici, de colo şi o seamă de colegi au răspuns absolut admirabil. Adică se făcuse de acum, 2-3 de noapte, să iei oamenii din papuci şi din pijama, să îi aduci, să îi urci în maşini, să aducă înapoi ziarele deja duse, nu era chiar de ici, de colo. Sigur, toate astea de spaima regimului, adică puteam foarte bine să înfund puşcăria pentru o asemenea neatenţie.

-    Şi au fost sancţiuni administrative?
-    Da, Băciucu a văzut la ceva vreme. Eu am tăcut asupra incidentului, dar bineînţeles că s-a aflat. Băciucu, care era secretar cu propaganda şi-a şi luat un exemplar din cel cu greşeala în cauză. N-am primit o sancţiune, singurul lucru a fost că, repet, colegii mei au trebuit să plătească hîrtia aceea irosită, dar spaima noastră nu a fost de ici, de colo.

„Nimeni din presa de azi nu are răbdare” 

-    Se întîmpla să deformaţi realitatea, să umflaţi nişte date, şi mă gîndesc la producţia agricolă, doar ca să dea bine?
-    Era o practică a regimului şi care se explica. Acum privim cu o anumită detaşare, dar atunci, faţă în faţă cu realitatea vremurilor, cînd spuneai că sunt 4.000 de kilograme de ceva la hectar sau 4.000 de litri de lapte pe fiecare vacă, însă asta se explică prin aceea că piaţa externă şi raporturile comerciale cereau României să îşi satisfacă iniţial nevoile interne şi abia după aceea să poată exporta. Ei, ori se duceau aceste cifre evident umflate ca să se spună că ar fi o bunăstare din asta teribilă, că au din ce să îşi menţină pentru consumul propriu tot ceea ce este necesar şi pot să exporte. Asta explica acea boală care n-a fost tocmai uşoară.

-    Cum erau plătiţi ziariştii faţă de restul angajaţilor?
-    Nu cine ştie ce. Atunci era o ierarhie mai riguroasă. De exemplu, nu puteai să fii venit de trei luni în presă şi să fii în vîrful respectivei piramide. Era, îmi amintesc, în ceea ce mă priveşte, ca să nu dau seama pe alţii, pentru hai să spunem eforturile mele mai deosebite, pentru că profesia coincidea cu pasiunea, mă trecuse la altă categorie de salarizare cu vreo trei luni în avans. A venit controlul financiar şi a trebuit să dau toţi banii ăia o dată înapoi. De exemplu, pentru o trecere de la redactor la redactor şef adjunct îţi trebuiau 11 ani de lucru în profesie, adică în 11 ani ai fi probat că eşti ceva. Şi mai era un aspect, asta tăia orice idee de a-ţi săpa şeful, adică vrei, nu vrei, trebuie să treacă un timp. E adevărat şi că, dacă aveai calităţi excepţionale şi probate în timp, puteai să urci în ierarahie mai repede decît cel care, să spunem, aştepta ca în armată, să treacă la normal, la nu ştiu cîţi ani. Era o rigoare, de la redactor de bază şi pînă la secretar de redacţie erau 9 ani şi erai promovat dacă, eventual, aveai calităţi. Adică puteai să treci, dar 9 ani … uite că nimeni din presa de azi nu are răbdare.

-    Şi tehnic şi economic vorbind, aţi făcut presă şi înainte şi după revoluţie, cînd vi se pare că a fost mai dificil?
-    E greu de spus. Presa şi-a avut o misiune specifică atunci, ar trebui să aibă şi acum. Era la fel de greu şi atunci, şi acum. Acum sunt înlesnirile astea tehnice, accesul la mai multe informaţii, asta cere, în poziţii importante de redactor şef, de secretar de redacţie, mult mai mult discernămînt. A venit moda adusă de Soros că noi nu comentăm, noi doar ilustrăm realitatea, noi doar oferim datele despre realitate, trecîndu-se peste aspectul că selectarea doar a fiecărei informaţii este un act de opţiune : de ce informaţia aia şi nu cealaltă? El în sine te duce într-o tabără sau alta.

Clopotul aducea mulţi bani Judeţenei de Partid 

-    Tot comparînd ceea ce era atunci cu ceea ce este acum, înainte cum era, Clopotul se autofinanţa sau era sprijinit de cineva?
-    Paradoxal, Clopotul aducea mai mulţi bani la bugetul Judeţenei de Partid decît aducea, de exemplu, gospodăria de partid.

-    Dar cum aducea? Avea contracte de publicitate? Că nu prea exista termenul acesta de reclamă atunci
-    Şi prin vînzarea liberă, şi prin publicitate, şi prin mica publicitate.

-    Îşi făceau întreprinderile reclamă în ziar?
-    Da, era şi treaba asta. Era marea publicitate şi mica publicitate, şi atunci erau. Adică erau ofertele de produse, nu neapărat concurenţa. Îşi ofereau fiecare produsele, la metru pătrat, la mobilă, la garnituri, la pompe … îmi aduc aminte IUPS-ul, motoare electrice, pompe, războaie, sticlăria de la Dorohoi care era aproape permanent prezentă în ziar. Erau marile unităţi care făceau publicitate în alt sens, adică „puteţi găsi acolo nu ştiu ce, pahare sau servicii”, la acest mod.


Interviu realizat de Sergiu BĂLĂŞCĂU