Iniţial am vrut să scriu despre protestul profesorilor. Mai exact despre bătaia de joc de la Primărie, acolo unde au fost puşi să se înscrie în audienţă dacă vor să stea de vorbă cu edilul şef, iar după ce şi-au trecut numele într-un registru au aflat că o să-l vadă la ochi pe Cătălin Flutur, dar pe la finele primei săptămâni din aprilie că atunci are audienţe. Că doar n-o să-şi dea programul peste cap fiindcă nu ştiu câte sute de cadre didactice nu-şi iau salariile. Vroiam să scriu şi că funcţionarii de la Primărie nu au vrut să spună câţi dascăli s-au înscris în audienţă. Era deja prea mult să numere într-un registru… Şi este vorba cam de aceeaşi funcţionari care vineri s-au zbătut să adune toată presa la Primărie ca să afle tot oraşul că edilul primeşte o plachetă de la Universitatea Petre Andrei.
Am vrut apoi să scriu despre faptul că prefectul, cel care într-un interviu din 2005 îmi spunea că „sunt cel mai informat om din judeţ”, le-a zis aceloraşi profesori că el nu ştia de problema cu salariile. Mă gândisem că, aşa, după mintea mea, mai important este să ştii că nu se dau lefurile deloc la o mulţime de licee şi şcoli decât să pui un şef de cancelarie director la Statistică. Nici eu şi nici profesorii strânşi la Prefectură n-au gustat nici ca glumă faza cu aflatul luni de problema salariilor. Scriu ziarele zilnic de câteva săptămâni, Botoşani a devenit obiect de scandal naţional în învăţământ de zile bune, există şi o armată de funcţionari şi nefuncţionari care de asta sunt plătiţi cu zeci de milioane, ca să-şi informeze şeful de lucruri „minore” precum neachitarea lefurilor în educaţie.
Dar n-am mai scris nici de asta pentru că luni după-amiază a murit un om. Nu era nici primar, nici prefect şi nici măcar profesor. Era un inginer IT, şef de serviciu din termoficare care, spre deosebire de alţi şefi de-ai săi, probabil că n-a vrut, n-a putut sau n-a acceptat să fie curvă şi să intre în politică pentru a prinde un post de director. Omul acesta a murit lângă o farmacie şi a stat o oră până să-şi facă milă o autoritate din judeţul ăsta să-l ridice de acolo. Avea în jur de 50 de ani şi se întorcea de la serviciu. Timp de vreo 30 de ani a contribuit la bugetele de sănătate, asigurări sociale, pensie şi la ce bugete vă mai trece acum prin cap. N-a fost însă destul… A stat preţ de 60 de minute lângă un gard cu peste o sută de oameni adunaţi ca la… mort. Într-un final s-a găsit „soluţia”. A fost luat cu o dubă a Poliţiei, una din aia care duce arestaţii la procese sau audieri. Şi asta după ce fratele său rămas în viaţă a fost pus să aducă o pătură de acasă, că doar n-o să vină poliţiştii şi cu cearşaf. În mod normal trebuia să-l ia o maşină de la Medicina Legală, numai că, aproximativ în acelaşi timp au mai murit doi oameni prin judeţ şi s-au terminat maşinile de la Institut. Da, cam asta e capacitatea instituţiei, maxim doi morţi pe zi, al treilea e „de dubă”.
Aceasta este mulţumirea pe care statul român o arată contribuabilului său, unui om care trei decenii de muncă şi-a plătit contribuţiile… o dubă de infractori. O maşină de la Medicina Legală este deja un lux, trebuie să fii norocos să prinzi aşa ceva.
Robert Goldenberg a plecat din această lume... această lume în care au rămas cei vii. Mulţi vii doar fizic, însă morţi de multă vreme sufleteşte.
Sergiu Bălăşcău
