Campania pe care o traversăm cu toţii a dus la apariţia unei specii noi de posibili votanţi : ţărani căraţi cu autocarul la miting. Se întîmplă cam aşa : se contactează una-două firme de transport (dacă patronul e membru de partid, ca la PNL, e minunat), se trimit maşinile în toate văgăunele judeţelui, se bagă oamenii în ele cu ceva promisiuni de recompense bahice, se îmbracă oamenii şi se dotează cu steaguri, fulare, căciuli şi ce se mai poate, se debarcă în piaţa sau clădirea în care are loc adunarea. Acolo oamenii strigă cînd li se face semn, aplaudă tot cînd primesc un ghiont, agită pancartele cînd li se spune. La final se bagă iarăşi „marfa” în autocare şi se descarcă în locurile de provenienţă. Cine a fost la mitingul liberal de vineri, de la Polivalentă, s-a putut convinge de acest lucru. Bâtrîne necăjite, pensionari care n-au mai văzut oraşul de ani de zile, elevi dezorientaţi care-şi făceau poze cu mobilul pentru că n-au să mai calce prea curînd în Polivalentă, cam ăştia erau în mare parte liberalii judeţului. Practica nu e însă doar una liberală. Alţii şi-au luat directorii la mintinguri, alţii şi-au dus elevii cu forţa să-l aplaude pe „viitorul preşedinte”. E tot mai mult ca pe vremea lui Ceauşescu. Oamenii sînt aduşi cu arcanul, strigă ce li se spune, aplaudă cînd li se face semn şi aşa mai departe. La ce bun oare tot teatrul ăsta? Cîţi din oamenii ăştia votează oare candidatul X sau Y atît timp cît sînt aduşi acolo aproape împotriva voinţei lor? Săptămîna aceasta rulează la cinema „Amintiri din epoca de aur”. Poate n-ar strica liderilor politici locali să îl vadă. Cred că şi-ar da seama că, măcar în privinţa mitingurilor, viaţa e aceeaşi ... tovarăşi.