Pustinicii Botoșaniului - Călugărul care dormea într-un sicriu, pe care îl ținea ascuns sub pat: Un mare nevoitor, blând, smerit și răbdător

S-a născut într-o zi de 17 februarie, într-un sat din Botoșani. Pentru creștinătatea românească, a fost și rămâne unul dintre cei mai mari rugători.

 

Părintele Onufrie Frunză s-a născut la 17 februarie 1911, în Călărași, județul Botoșani, într-o familie de credincioși ortodocși, fiul lui Teodor și al Profirei, la botez primind numele de Constantin.

 

Avea 25 de ani când a intrat pe poartă Mănăstirii Sihăstria. După doi ani a fost tuns monahal cu numele de Casian. În 1946 a primit darul preoției, pentru că trei ani mai târziu să fie alături de părintele Cleopa Ilie la Mănăstirea Slatina, acea academie duhovnicească din nordul Moldovei. După tulburările pricinuite de autoritățile comuniste la Slatina, părintele Casian și-a căutat liniștea rugăciunii în mai multe ascultări de egumen: la Schitul Grași-Neamț, din 1956 la Schitul Tărcau, iar mai apoi la Rarău-Suceava.

 

"N-am venit aici la odihnă. N-ai nici o plată, dacă nu te ostenești", dojenea cu vorba părintele, mai mult că pentru șine.

 

La anii cei albi ai bătrâneții, părintele Onufrie ajunsese să-i vadă pe toți oamenii sfinți, la o asemenea măsură a curățeniei inimii ajunsese.

 

 

 

 

”Un mare nevoitor, blând, smerit și răbdător”

 

În anii în care Decretul 410 scotea din mănăstiri călugării, părintele Casian a pustnicit la Sihla și la locul numit "Piciorul Crucii", din apropierea mănăstirii sale de metanie, unde a găsit acea isihie mult căutată de oamenii rugăciunii, după cum ne mărturisește un ucenic al său:

 

"Părintele era simplu în cuvânt și se păzea să vorbească de lucruri mai presus de starea să duhovnicească. Căuta ca lucrurile pe care le vorbea să fie mai mici că starea lui interioară. De aceea a fost trecut cu vederea. Însă blândețea, tăcerea și smerenia lui puțini o pot dobândi. El căuta mult simplitatea, fugea de vorba multă și fără rost și se îndeletnicea cu rugăciunea minții".

 

"Scopul părintelui era să nu fie cunoscut. Vorbea puțin și în pilde, iar că preot și egumen nu a predicat niciodată. Părintele Onufrie era un mare nevoitor, blând, smerit și răbdător. În tinerețe, dormea într-un sicriu, pe care îl ținea ascuns sub pat, ca să nu-i vadă cineva nevoința. Mai apoi, spre bătrânețe se așeza când și când pe un pat micuț, pe care nu se putea întinde, și își sprijinea capul, în loc de pernă, pe o bucată de lemn", mărturisește arhim. Ciprian Grădinaru, părinte născut de asemenea în județul Botoșani.

 

În ultimii ani ai vieții, ieroschimonahul își odihnea trupul pe un scaun de lemn, același în care stătea în timpul rugăciunii. Dormea foarte puțin, în jur de 2-3 ore, seară. Noaptea priveghea în rugăciuni, mătănii și lacrimi.