Despre cartea așteptată, cartea ”pe sub mână”, cartea bună ”la pachet” cu scrierile Tovarășului, cartea multiplicată, împrumutată, ascunsă. Despre prietenia cu librarul, recomandări, achiziții, traduceri. Despre cartea ”periculoasă” și despre cartea ”rușinoasă”.
Despre carte în vremea comunismului s-a scris și se va mai scrie, mai mult sau mai puțin pretențios, mai mult sau mai puțin sentimental. O istorie a cărții în comunism va scoate la iveală, de bună seamă, întâmplări care celor de astăzi ar putea să le pară de domeniul fantasticului. Însă trăitorii acelor ani - chiar dacă astăzi scriu și ei la computer sau apelează la nou apărutele cărți în format electronic - eBook - păstrează și astăzi aroma inepuizabilă a literei tipărite, frumusețea hârtiei de proastă calitate, dar sorbită rând cu rând, reluată, reinterpretată, memorată deseori.
Botoșăneanul.ro a lansat o provocare, iar rezultatul îl oferim astăzi cititorilor noștri.
Au răspuns invitației noastre trei creatori de carte, membri ai Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Botoșani: Gellu Dorian, Elena Cardaș și Mircea Oprea. Ne-au împărtășit experiențe interesante o fostă profesoară de franceză – Octavia Buhociu, un epigramist și pasionat cititor – Gheorghe Hreapcă, dar și un fost actor și regizor tehnic – Constantin Adam, toți trei putând fi încadrați astăzi și în categoria colecționari de carte. Aflăm și cum se puteau trăi ”primii fiori” revoluționari prin intermediul unei cărți pe care un copil de 10 ani o descoperă, chiar dacă personajele bine așezate în ”epocă” sunt descifrate mai târziu, odată cu vârsta. Povestea ne-o dăruiește o cititoare pasionată de carte – atunci și acum – Mădălina Ursuleanu. În finalul acestui material trecem Prutul și aflăm cum era privită cartea în Basarabia sovietizată, în ce limbă se citea un Rebreanu bun, o lume pe care o privim din perspectiva oferită de Ala Sainenco, astăzi manager al Centrului Național de Studii ”Mihai Eminescu” - Memorialul Ipotești.
În privinţa circulaţiei cărţii, înainte de 1989, trebuie avute în vedere două aspecte: cartea în biblioteci şi cartea în librării. Pentru biblioteci exista în fiecare Centru de Librării din fiecare judeţ Colectura bibliotecilor, care, prin relaţiile cu librăriile şi Comitetele de Cultură din subordinea Ministerului Culturii, făceau, pe baza planurilor editoriale, comenzi pentru toate bibliotecile de pe raza unui judeţ – şcolare, comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene, liceale şi de specialitate. În proporţie de 90%, fondul de carte din aceste biblioteci, cele care mai funcţionează, a fost format prin acest sistem de achiziţii de carte, sistem anulat după 1990, lăsând achiziţia de carte la mica posibilitate şi inspiraţie a bibliotecarilor, care au putut face acest lucru doar în măsura fondurilor repartizate de consiliile locale şi judeţene, în realitate mai nimic.
Celălalt aspect, al circulaţiei cărţii prin librării, era şi el într-o formă centralizată şi supravegheată ideologic-administrativ şi prezenţa cărţii în librăriile din ţară ţinea de decizia directorilor de centre de librării, care, atunci când era vorba de o carte cu miză mare de piaţă, distribuiau cartea după bunul lor plac. Listele întocmite de ei şi de librari începeau cu organele de partid, care, la rândul lor, aveau şi ei listele şi obligaţiile lor de familie, de amiciţie şi aşa mai departe.
Greu găseai la liber o carte de mare impact. Dacă nu aveai o relaţie constantă, nu ajungeai la cartea dorită. Ceea ce era îndestulător într-un fel erau tirajele destul de mari, fie la autorii români de renume, fie la cei străini, câţi ajungeau să fie traduşi şi editaţi.
Eu am lucrat aproape doi ani în Colectura bibliotecilor din cadrul Centrului de Librării Botoşani. Depozitele de acolo erau pline de carte, pe baza comenzilor făcute de bibliotecile din judeţ. Lunar plecau spre respectivele biblioteci în jur de 600 de colete de carte. Comitetele de Cultură şi Educaţie Socialistă, că aşa se numeau actualele Inspectorate Judeţene de Cultură, achitau facturile din banii repartizaţi, pe baza comenzilor, de Ministerul Culturii. Acest lucru nu se mai poate realiza, pentru că legea achiziţiilor interzice astfel de modalităţi. Se lucrează acum la o lege care, probabil, va reintroduce acest sistem care ar asigura în mod constant şi proporţional fondul de carte, măcar cel constituit din cărţile autorilor români, că aici este problema cea mai mare şi arzătoare.
Însă nu acest aspect interesează acum aici, ci faptul în sine, care făcea uneori greu accesul la carte. Nu pentru că nu ar fi existat cartea, ci pentru că funcţiona relaţia de partid unic, care orienta cartea spre bibliotecile unor inşi care îşi aranjau cărţile pe culori, pe colecţii, să fie acolo un perete de carte, ca o dovadă a intelectualităţii lor false. Iar atunci când cartea era lăsată la liber, cartea bună, căutată, era vândută condiţionat, la pachet, cu alte cărţi greu vandabile sau cu operele lui Ceauşescu, cu broşurile care trebuiau să îndoctrineze. Lucruri ştiute, care merită să fie aduse în faţa celor ce nu-şi pot imagina astfel de realităţi.
Un librar de modă veche, profesionist, a fost la Librăria „Mihai Eminescu”, din Centrul vechi al oraşului. Şi anume Ştefan Trifanov, Nea Fănică, aşa cum îi spuneau toţi. Foarte mulţi şi-au umplut rafturile bibliotecilor înainte de 1989 cu cărţile cumpărate pe sub mână de la librăria din centru. El nu se supunea întrutotul regulilor lui Ion Iliuţă, directorul Centrului de Librării, care repartiza nu numai cartea, ci tot ce trecea prin librărie, de la papetărie la stilouri chinezeşti, întocmind liste pe care nu încăpeau nici într-un caz cei de rând, nevoiaşii, care chiar aveau nevoie de unele articole de papetărie, de carte. Dar nu numai el a făcut aşa, ci şi ceilalţi directori care au ajuns acolo, subalternii lor. Însă ăla era sistemul, aşa a funcţionat, iar dedesubturile lui s-au dus odată cu cei care au creat acel mod de viaţă, de care ne aducem acum aminte şi unii chiar îl regretă şi l-ar dori reinstaurat. Nu va mai fi posibil. În schimb poate va fi gândită o lege care să poată reface fondurile bibliotecilor, care acum sunt, cele mai mici, comunale, şcolare, orăşeneşti, secătuite şi rămase la nivelul anului 1989, cu fondul însă ciuruit de cei care au făcut să dispară multe titluri din aceste biblioteci sau timpul le-a deteriorat.
Cartea reprezenta pe atunci şi un pericol, de aceea era atât de supravegheată apariţia şi comercializarea ei. Deşi cenzurate, cărţile reuşeau să transmită mesaje încifrate, care au dus la luminarea unor minţi, care, astfel, au ieşit din tiparele acelor timpuri, gândind alte tipare, care, din păcate, prin deteriorarea clasei politice de azi, nu oferă o şansă la o viaţă mai bună, chiar dacă libertatea de exprimare este una pe deplin câştigată. Limitată, circulaţia cărţii, chiar dacă piaţa de carte de la noi, prin cele câteva reţele de difuzare, cele mai multe private, duce la acelaşi lucru, de opacizare a minţii, care este lăsată pradă noilor mijloace de informare şi divertisment, prin televiziuni cu mize mici, dar atractive, sau prin reţelele de comunicare, aşa-zisele de socializare, care, deşi oferă surse de informare diversă, abrutizează şi netezesc creierele celor care se lasă furaţi de aceste facilităţi. Cartea în sine, pe suport de hârtie, rămâne singura ce asigură o temeinicie minţii, spiritului. Ea imprimă în timp identitatea unei naţii, prin ceea ce rămâne, nu prin ceea ce zboară, vorba devenită pecete peste timp: scripta manent, verba volant!
Prin anul '83 cred, prin intervenția lui Eugen Bordușanu, am obținut promisiunea că voi intra în posesia unui exemplar (”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de George Cîlinescu, nota red.), ediția a II-a, revăzută și adăugită (pe cea din 1941 o aveam). În ziua hotărâtă m-am prezentat la Librăria "Luceafărul". Mi-am spus numele, vânzătoarea a consultat lista și mi-a confirmat că sunt înscris, atenționându-mă că prețul este nu de 300, ci de 400 de lei, întrucât se vinde "la pachet"! Eram obișnuit cu acest sistem, pentru că aproape tot ce era mai valoros și căutat așa se comercializa, cu un exemplar greu vandabil sau cu conținut slab literar.
Am stat frumos la rând, am plătit și am primit pachetul. Până la ieșire l-am desfăcut. Eram nerăbdător să văd surpriza! Era Istoria României sau Românilor(?), nu mai țin minte, o carte voluminoasă cu coperta albastră, autor Nicolae Ceaușescu! Reacția a fost promptă de respingere. Am încercat să tratez cu doamna librar pentru a o schimba cu alta, chiar mai ieftină, diferența rămânându-i ei. N-a acceptat. Atunci am deschis-o la mijloc, am rupt-o în două și am aruncat-o în coșul de la ieșire. Clienții din interior au rămas stupefiați. Eu însumi eram "în ceață". În câteva secunde am realizat gravitatea gestului, care putea avea consecințe neplăcute. Mi-am luat puțin curaj totuși și am bravat, continuând:
-"Cu banii mei, fac ce vreau!", apoi am ieșit.
Câteva zile unii cunoscuți mă priveau cu admirație, alții însă mă ocoleau. Au urmat câteva zile și nopți de coșmar, dar n-am pățit nimic. Am cumpărat cărți din altă librărie (și atunci cumpăram câteva sute într-un an), după care am redevenit clientul ei fidel. Dar niciodată n-am trădat Anticariatul, care era (acum nu mai este defel) la parterul dinspre teatru, ce mi-a procurat multe surprize plăcute și bucurii nesperate, de unde am achiziționat unele rarități valoroase... Cine mai știe cât de bună este o astfel de unitate pentru circuitul cărților?
Între anii 80 și 89 ai secolului trecut era o competiție acerbă de procurare a unei cărți sau a unui autor. Trebuia să-ți creezi o anume strategie de intrare în posesie a unei apariții editoriale. Prietenia cu librarul, în speță cu șeful, era esențială în a avea în bibliotecă volumul dorit. Așa îți creai, acasă, zidul mult visat de cărți preferate.
Personal mă ghidam după cronicile criticilor din "România literară" și din celelalte reviste ale vremii.
Cărțile aveau, la un moment dat, prețurile accesibile comparativ cu salariile avute. Din păcate, fiind tipărite pe hârtie de ziar, comparativ cu cele de astăzi, erau calitativ inferioare.
Căutam să aflu din timp ora deschiderii și să fiu prezent înainte de formarea pachetelor. Mi-aduc aminte ce efort am făcut pentru achiziționarea volumului "Istoria literaturii..." de G. Călinescu. Important era tirajul cărților, că în funcție de acesta procurarea lor era mai grea sau mai lesnicioasă. O scăpai în librărie, o găseai, ulterior, la anticariat. Fiindcă era greu de găsit, cartea era prețuită.
Librării în Botoșani. Cea din centrul vechi (alături era o papetărie), unde librar era domnul Ștefan, l-am mai întâlnit acum câțiva ani… Îmi făcea plăcere să întru în librărie, mă întâmpina cu vorba lui, aproape tic verbal: Bongiorno, seniorita!, stăteam de vorbă. Multe cărți din colecția Biblioteca pentru toți (ieftină, hârtie reciclată, cred, dar mai rezistă și până azi…) am cumpărat de acolo… Domnul profesor Aurel Dorcu venea și el…
Lângă Școala 12, pe strada Primăverii, cam pe unde este acum magazinul chinezesc, mai era o librărie, spațiu mare, unde intram des. Acolo am văzut - dar nu am cumpărat - prima ediție din ”Cel mai iubit dintre pământeni”, crezând că-i vorba despre Nicolae Ceaușescu. Am cumpărat a doua ediție din 1984… Tot pe Primăverii era și mai este încă o altă librărie plus papetărie, la cealaltă intersecție… și de acolo cumpărăm cărți.
Anticariate în Botoșani. Era unul în Centrul Vechi, clădirea a dispărut, acolo lucra o doamnă foarte drăguță, comunicativă, cred că a părăsit orașul… Prin mai 1982 doamna m-a anunțat că se va muta într-un local nou, lângă palat (administrativ, sediul Comitetului județean de partid…), și că nu i-a adus nimeni dicționarul dorit de mine…
Centrul de librării sau Depozitul de cărți era vizavi de Pompierie. De acolo am cumpărat destule cărți (probabil că nu erau foarte multe și atunci nu mai ”ajungeau” în librarii…) în limba franceză, apărute la editură Gallimard, colecția Folio, de exemplu. Un roman polițist de Simenon, ”Le testamant de Donadieu”, 466 pagini, costa 60 lei prin anii 80.
Abonamente se puțeau face la poșta din Botoșani, existau unele publicații străine. În limba franceză, prin anii 1970 și ceva, copiii, tinerii, în special, puteau citi o revistă de benzi desenate ”Pif et Hercule plus son gadget surprise”. Revista era imprimată în România, o relație între edituri prin intermediul partidelor comuniste din cele două țări (nu știu bine…). Când s-a întrerupt afacerea asta, prin anii 1980 și ceva a apărut altă revistă, tipărită în URSS, ”Micha”, tot pentru copiii. Oricum, elevii mei aveau o variație colorată, glumeață, lirică, comică, ironică la manualele școlare.
În Botoșani, familia doctorului Dreutel avea o bibliotecă bogată, multe cărți în limbi străine, discuri…
Cu cât încerci să exprimi un cumul de emoţii, cu atât e mai greu de explicat amplitudinea lor, să descrii cât de tare ţi-a bătut inima, cât de năvalnic circula sângele prin vene, cât suflet alăturai eroului din cartea ta preferată. Şi totuşi, pentru un copil abia deprins cu cititul, toate aceste sentimente şi trăiri erau reale.
Dar să începem cu începutul. În urmă cu mai bine de 30 de ani, posibilităţile de petrecere a timpului unui copil erau reduse, ca atare cărţile rămâneau cea mai bună alternativă la orele pe care le puteai „cheltui” afară, cu vecinii de vârstă apropiată.
Am avut însă un exemplu bun în familie - părinţii mei citeau mult, divers şi făceau frecvent schimb de cărţi cu prietenii de familie. Familiile din grup locuiau în cartiere diferite, fiecare având câte o „cunoştinţă” la câte o librărie din vecinătate, astfel că de fiecare dată când se primea marfă, fiecare cumpărător avea propria listă de achiziţii. După ce fiecare îşi citea „porţia”, cărţile erau schimbate, astfel că reveneau la proprietarul de drept abia peste o lună - două, după ce treceau prin câteva mâini de cititori.
Pentru părinţii mei, librăriile din Primăverii, cu cărţi „la pachet” erau sursele cele mai accesate. Mama cumpăra cărţi şi pentru mine şi le stivuia în cameră, în aşteptarea momentului în care urmam să stăpânesc suficient de bine alfabetul încât să le parcurg.
La început îmi lipsea disciplina cititului, de aceea cartea pe care estimez că am citit-o de peste 20 de ori o începusem de pe la jumătate, astfel că am fost nevoită să mă întorc la începutul ei pentru a-i înţelege povestea.
„O stea din toate e a mea”, de Gica Iuteş - fusese cumpărată la pachet cu alte cărţi care erau de fapt importante iar volumul respectiv reprezenta „umplutura”.
Chiar şi aşa, povestea lui Mihălucă a fost o sursă permanentă de curiozităţi. La fiecare lectură găseam evocarea unui obicei rural, o expresie nouă, un cuvânt nou, ce nu era explicat în subsol, pe care le prezentam mamei şi ceream explicaţii.
Dialogul era cam aşa: „Mamă, ce înseamnă anţărţ?”. „Unde-ai găsit cuvântul ăsta?”, întreba mama, deşi intuia răspunsul. „În Gica Iuteş, „O stea din toate e a mea”, venea răspunsul invariabil. „Treci la dicţionar”…
Dicţionarul eram un volum verde, uriaş, plin de cuvinte şi tocmai greutatea lui nu mă atrăgea mai deloc, mama fiind cea mai comodă sursă de explicaţii. Dar nu-mi mergea de fiecare dată, astfel că tot cu dicţionarul mă chinuiam.
Revenind la Mihălucă, povestea lui se petrece undeva în zona Vasluiului, la începutul colectivizării comuniste. Este fiul unei tinere, Rafila, căreia abuzul fiului fostului proprietar al moşiei la care lucra îi rătăceşte minţile, la scurt timp pierzându-şi viaţa. Astfel că Mihălucă, rodul acelui abuz, este crescut de rude, sub ochii singurului prieten al mamei sale, mecanizator la CAP-ul din apropiere. Cititorul trăieşte alături de băieţel mici bucurii, tristeţea condiţiei de fiu „din flori” al unei femei nebune şi apoi cea de orfan, umilinţele la care îl supune bunicul patern. Şi dacă nu te-a impresionat nimic până acum, aventura apare odată cu tatăl nelegitim. Legionar hăituit de autorităţile comuniste, bărbatul revenise la părintele său, fostul moşier, în căutarea unor „cocoşei” de aur cu care să-şi continue fuga. Mihălucă îl denunţă pe legionar, salvează oamenii rămaşi pe moşia colectivizată şi devine eroul unui sat dar şi al unei generaţii. O poveste pur comunistă, menită a demonstra beneficiile noii ere şi calităţile omului nou, crescut în noul regim.
Nu am înţeles decât mult mai târziu fina manipulare, atunci când istoria argumentată a contrazis punctele de vedere exprimate în carte. Dar la momentul respectiv, la vârsta respectivă (nu aveam 10 ani), povestea lui Mihălucă, din care porneau alte poveşti, ale altor personaje din carte, reprezenta o aventură fascinantă.
Curând, locul lui Mihălucă era luat de trio-ul Olguţa, Dănuţ, Monica din „La Medeleni”, Cuore şi fantastica lui călătorie, Alioşa lui Maxim Gorki. Dar emoţiile trăite alături de micul moldovean nu le voi uita niciodată.
Școala altfel și dark internetul nu sunt o invenție recentă. Ele au existat acolo, undeva, de când mă știu, doar că sub altă formă, fără un nume. Pe când puricele se potcovea la un picior cu 7 ocale de fier și tot putea să sară, tot așa și noi, elevii de liceu potcoviți aveam libertățile noastre ascunse de ochii lumii. Nu scriam pe garduri jos comunismul. Nu eram martiri stupizi să ne aruncăm în fața locomotivei. Nu ne contraziceam cu profesorii. Nu. Noi eram cuminți, olimpici, suprema indisciplină era să nu ne punem pe cap bentița albă ori să ne lustruim unghiile cu piele de căprioară, să pară mai lucioase când trebuia să punem pe bancă batistuța. Grupul de WhatApp era pe băncile din parc, indiferent de anotimp.
Noi rezistam prin cultură. Era singura opțiune. Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Mihai Ursache, Emil Brumaru, Nechita Stănescu.... ajunsesem să le învățăm pe de rost poeziile, iar cărțile deveniseră foiletoane de 5-10 pagini care se dădeau la schimb cu altele. Cu romanele eram mai respectuoși. Stăteam la rând să citim, înveleam coperțile, ne spălam pe mâini ca nu cumva să rămâne vreo urmă de gri, niciodată nu îndoiam vreun colț. Dacă greșeai erai exclus din gașcă. Nu mai citeai o carte ca lumea, fie că era Fănuș Neagu, fie Marin Preda, fie Radu Tudoran, fie Mihail Drumeș. Apoi veneau clasicii ruși, francezi, englezi, americani. Și desigur, cine nu își amintește de Shogun? Devoram tot, ca termitele. Ce astăzi a fashion, cool sau în trend, pe atunci asta se numea citit cărți și exprimat apoi păreri. Libere, sincere, fără cenzură. Excepție făceau listele de lecturi obligatorii. Alea erau din start niște anomalii.
Cred ca eram în anul III de liceu. Primesc o carte de buzunar, destul de jerpelită, vreo 50 de pagini, coperți anoste, nume fără relevanță. Pușa îmi spune să o pun bine, să o citesc cât pot de repede și să o returnez, că și ei i-a fost dată pentru 24 de ore. O evaluez din ochi.... zic 3-4 ore o dau gata!. O pun pe masa din sufragerie, pentru că acolo îmi făceam temele, lângă televizorul TEM 6 cu bibelou și pește de sticlă. Din păcate teme, mers la ore... ajung acasă seara pe la 6. Mama, în fotoliu, citea de zor cartea aceea zoioasă, cred că mai avea câteva pagini.
-De unde o ai?
-Pușa mi-a împrumutat-o!
-De azi înainte nu mai ai ce discuta cu fata aia iar cartea asta scrisa de..... diavol ar fi vrut să spună mama, dar cum să spui diavol când ești ateu și nici de Dumnezeu nu spui că ar fi.... cartea asta dispare din casa asta. Este o carte spurcată. O rup, o arunc.
-Mamă, crede-mă că nu știu despre ce vorbești. Nu știu ce scrie acolo. Lasă-ma să o duc înapoi, e o carte împrumutată. Te rog nu o distruge. Te rog. Fac ce vrei, cum vrei, pedepsește-mă cum vrei, dar cartea trebuie să o dau înapoi.
S-a ridicat, a adus o foaie de ziar cu care a împachetat cărticica. Era aprilie, ziua se îngâna cu noaptea și frigul părea că nu se mai sfârșește nici afară, nici în oase, nici în casă. Mi-am pus bocancii, paltonul, căciula, mănușile și am zbughit-o repede pe ușă. Ai mei nu m-au bătut niciodată, dar de multe ori cred că aș fi fost mai bucuroasă să o facă decât să mă certe ori să mă acuze că sunt un om mediocru.
Pușa locuia în colțul opus al orașului, pe lângă stadion. A intrat în prima scară de bloc luminată. M-am așezat pe trepte, am desfăcut hârtia de ziar să văd cu ochii mei de ce ACEA carte era vinovată, interzisă, vulgară, indecentă, nepermisă. O sculptoriță dezinhibată se apucase chiar din prima pagină să refacă din amintiri falusul amicului plecat, mort, căsătorit cu alta, nu se știe, nu importă. Și sculptând în ceara moale și fină precursorul vibratorului, retrăiește amintiri despre clipe intime. Atingeri, sărutări, mirosuri, șoapte.... Nu îmi venea să cred că cineva cu nume și prenume ar fi putu să a scrie o astfel de carte. Mi se făcuse rușine de mama, de mine însămi. Devenisem impură. După jumătate de oră am ieșit din scara de bloc. Am ajuns la ușa Pușei.
-Sărut mâna, Pușa este acasă?
Pușa apare calmă, deloc impresionată, deloc mirată, deloc jenată. Îi întind cartea învelită în ziar.
-Ți-a plăcut?
-Îhî, îngânai eu și stânga împrejur disperată că acasă voi găsi consiliu de familie cu represalii. Nu a fost așa. Pentru că nici mama nu îndrăznise să îi spună tatei. De fapt nu s-a mai vorbit niciodată la noi în casă despre asta. Cum nu s-a vorbit niciodată despre sex, ciclu, contracepție, orgasm, de parcă am fi trăit în religie musulmană iar femeile nu au drept la nici un fel de plăcere sexuală. Nici măcar la un vis erotic. Dacă se întâmplă atunci sunt anormale și indubitabil curve.
Acum, privind îndărăt, mă amuz. Fără puțină senzualitate în 2020 nici măcar brânza Hohland nu se vinde. Acea carte mă bântuie și azi în amintiri. Cine ar fi crezut că în comunism se citește literatura porno? A fost tradusă clandestin, tipărită clandestin, dată din mână în mână și teribil de citită. Nu știu, bănuiesc că se putea face și închisoare dacă te prindea poliția cu ea în buzunar. Apoi au venit alte întrebări. Cum arată de fapt un falus? Cum arată corpul meu ca întreg, căci în oglinda de la baie nu îmi puteam vedea decât cacamiții din ochi și jumătate din dinți cu spumă de la pasta de dinți. Ce se întâmplă exact când un bărbat și o femeie sunt împreună? Sexul e plăcut? Doare? E rușinos? E păcătos?
Ceea ce "mărturisesc" aici sunt fapte trăite de mine, alături de judecăţile mele greşite şi la care ţin. Mărturia este, deci, un adevăr subiectiv, iar fiecare om are dreptul la adevărul său.
Țin minte, în anii de gimnaziu, după un concurs organizat de profesori, într-o mică festivitate, ni se înmâna insigna de Prieten al cărții. Insigna o am şi acum, nu o mai port, dar e singura distincție la care am ținut vreodată, de nu cumva e și singura pe care am primit-o chiar pe merit...
Ar trebui să vorbesc, la început, de cărțile pentru copii? Aveam la îndemână basmele, miturile, legendele - cărţi luate din bibliotecile publice, din şcoli, de la colegi. Fiecare copil în parte citea literatura copilăriei lumii, retrăind-o prin propria lectură. În devenirile noastre culturale, asimilăm cultura lumii prin basme, prin mituri, paradigme şi arhetipuri în care vom gândi şi vom judeca tot restul vieţii. Acum înţeleg că era esențial să cunoaștem aceleași povești universale, la fel cum le cunoşteau şi contemporanii noștri de pe mapamond, ca fundament al întâlnirii în atitudini împărtăşite în comun față de evenimentele trăite. Aşa se face că, după 1989, cel puțin unii dintre noi, au putut să lege un dialog firesc, de la egal la egal, cu colegii lor din profesie din Occident, până-ntr-atât încât să-şi găsească o nouă patrie, o nouă limbă de exprimare.
Cărți "aşteptate"? Citesc de când am învățat să scriu şi, da, aşteptam cărţile... Știam din planurile editoriale, din presa culturală... Se cumpăra masiv şi se citea şi se recita poezie chiar la crâșmă. Pare surprinzător să afirm, dar aveam o "cultură a pub-urilor" încă de pe atunci, moştenire de la intelectualii din interbelic... Aș vrea să văd și eu cine mai merge astăzi într-un "pub", într-o cafenea, la o terasă, cu o carte, cu o revistă... Ceea ce înainte părea a fi un obicei, acum este o excepţie doar. Azi pare o nebunie să stai într-o crâșmă și să reciţi între prieteni din poeții citiți cu o noapte în urmă, pare o nebunie suprarealistă, dar chiar asta făceam... Probabil că tocmai nebunia de atunci i-a fi salvat pe unii dintre noi...
Cărțile "așteptate"? Toți din vremea aceea ne amintim de ”Delirul” lui Marin Preda, de Nicolae Breban, ca să ne amintim de ”Bunavestire”, ”Drumul la zid”. Un scriitor ale cărui cărți le așteptam era și Augustin Buzura (a rămas faimos vâlva iscată de ”Vocile nopții” în care fusese implicată, fără voia ei, și o profesoară respectată din Botoșani). Greu de crezut astăzi, dar așteptam cărțile de poezie, în special ale poeților Doinaș, Sorescu, bineînțeles - Nichita Stănescu. Aşteptam, bineînţeles, şi cărţile de poezie ale scandalosului din toate timpurile - Adrian Păunescu. Pentru noi erau un eveniment şi cărțile lui Lucian Valea, exilat aici, în Siberia României. A fost o revelație pentru noi ”Jurnalul de la Păltiniș” (tot în anii '80), urmat la scurt timp de ”Epistolar”, cărţi care ne incitau la discuţii, întrebări şi răspunsuri cu subînţelesuri ce aveam să ni le exprimăm în gura mare mult mai târziu.
Devenise un obicei şi cartea dată "pe sub mână", asta ca să folosim o expresie luată de pe piața neagră; cartea se vindea şi se trafica așa cum se făcea, de la o vreme, cu o pungă de zahăr, un carton de ouă, sticla de ulei, pachetul de unt, bucata de pastramă. Între cărțile date pe sub mână a fost, destul de ciudat, şi tratatul ”Istoria credinţelor şi ideilor religioase” (3 volume, vreo 1500 de pagini, prin 1980) a lui Mircea Eliade. Un stat eminamente ateu devenise peste noapte teribil de interesat de religiile lumii. Dar dacă desparți actul real de cultură, act de care era interesat un anume mediu Universitar, vei înţelege că prin publicarea cărţilor lui Mircea Eliade se încerca atragerea bunăvoinței unei personalități pentru a reveni în ţară.
Pentru că cererea era foarte mare, se făcuseră liste la secţia de propagandă, la partid, cu favoriţii care vor putea cumpăra cartea. Lucram încă la ziar, la Clopotul, adică printre privilegiaţi, cel puţin din privinţa asta. Bănuiesc că, în acei ani, eram singurul snob din tot orașul care cumpărase cartea ca să se fălească, în rest - activiști de partid, directori de întreprindere, șefii de magazine, doctorii, profesorii - toți deveniseră specialiști interesaţi de "comportamentul magico-religios al paleantropilor", de cultele indienilor, ale triburilor africane, băştinaşilor dintr-un pistrui de insulă pierdut în Pacific. Dar, vorba cuiva, Snoblesse oblige!
Dincolo de glumă, cartea cumpărată, cartea citită, adică însuşită ca proprietate personală nu formal, nu doar ca obiect, ci şi ca purtătoare de informaţie culturală, cartea în sine devenise chiar un semn de noblețe și, în multe case, mai ales unde erau și elevi de liceu, cu siguranță aflai câteva rafturi de cărți, dacă nu o etajeră întreagă cu clasicii literaturii române, cu nume celebre din literatura universală.
"Cartea în comunism" era, în ordinea în care doriți dumneavoastră, un obiect de cultură, un obiect de propagandă, dar, cu siguranță, abia în ultimul rând - o marfă. Se făceau ediții ieftine, deseori ciuntite de cenzură, e adevărat, se tipărea pe hârtie proastă, cu pagini ilizibile, unele, cu coperte ca din cartoane de ambalaj, finisate de mântuială încât, după o lectură, două, cartea ajungea - varză. Dar nu pot ignora că, dincolo de execuţia tipografică, deseori execrabilă, conţinutul cărţii te mulţumea. Dacă sari peste frazele de complezenţă faţă de ideologia zilei ale prefaţatorului, şi vezi aparatul critic, tabelul cronologic, notele de subsol, indexul, bibliografia de la final însoţite, uneori, de portretul autorului, toate - făceau din volumul ajuns în mâna ta o lucrare de referinţă de care nu te puteai lipsi. De aceea, multe din volumele tipărite în "comunism", aşa cum arată în ediţii de om sărac conectat la "cultura de masă", nu le pot scoate încă din biblioteca mea. Şi, multe, în traduceri foarte bune...
Acum cartea a devenit un spectacol scump, un lux tot mai puţin accesibil... Privesc cu surprindere la unele edituri cum încearcă să facă profit reeditând traduceri vechi în ediții fastuoase, pe hârtie de calitate, cartonate, cu supracoperta, în culori numai bune de dus la târgurile internaționale ale cărții. Ajungând aici ar trebui să spun că fiecare generație merită să aibă traducerea ei, pe limba ei, din capodoperele lumii.
În "comunism", cărțile erau cu adevărat un liant între prieteni, într-un cerc anume: le luai cu împrumut, le dădeai tu cu împrumut celui cu care ţineai să schimbi o părere asupra conținutului... O carte căutată era o parolă care îți deschide ușa la un doctor, forța bunăvoința cuiva, a vreunui director din comerţ, a vreunui măcelar, a unui profesor... Apoi să dăruiești o carte era și a rămas, de pe atunci, un gest elegant şi care nu corupea pe cel care o primea, nu compromitea pe cel darnic.
O carte pe care o cumpărai era un trofeu şi, citind-o, te înălțai de la pământ cu înălțimea acelei cărți, căpătai iluzia că eşti egalul autorului când îl mai și contraziceai între amici. Un scriitor, un om de cultură ajuns la Botoșani rămâne un eveniment memorabil. Constantin Noica, la Botoșani, vorbindu-ne despre proiectul editării manuscriselor lui Eminescu, despre cei douăzeci de tineri aleşi pe care să-i antreneze el? Mai am amintiri de la întâlnirea cu el, alţii încă mai păstrează poze de atunci. Aproapele meu era egalul meu abia prin cărțile citite, aş zice cot la cot, uneori citind același exemplar. Se citea mult, din toate literaturile şi, cu precădere, multă carte românească, de autori români; citeam ca diletanţii, aşa, prin comparaţie, aflând şi noi unde ne situam în cultura lumii şi, pot spune că aveam, că avem încă, o poezie de excelenţă care ar fi meritat o soartă mai bună decât cea în care a ajuns.
Generaţia mea era nu doar alfabetizată ci, în bună parte, era citită şi ştia carte. Fac parte şi eu dintr-o generaţie de intelectuali în care, după cum s-a văzut, nici un regim politic, nici un politician nu are încredere. Să spun că trăim o epocă a dezalfabetizării? Nu e nevoie, o spune statistica, o spun sondajele.
Trăim o epocă nouă acum, ne aflăm într-o schimbare de paradigmă, însuși suportul cultural devenind altul. Eu am pornit să învăț carte, alături de generația mea, cu condei și cerneală, sub lumina lămpii de gaz ca, în aceeași generație, să prind calculatorul personal, internetul, e-mail, smartphone-ul, tableta etc., cu toate surprinzătoarele lor minuni pentru un ins născut la mijlocul secolului trecut. Este clar că nu putem gândi în aceleași standarde când am ajuns şi noi "un trib" oarecare din "satul global" şi, știm deja, Mesajul nu e doar "masajul" suportat prin mijlocul de comunicare; Mesajul e însuși Mesagerul: același adevăr, în aceleași vorbe, spuse de un om politic din Orient sau unul din Occident au alte semnificații pentru urechile noastre, altă greutate pentru omenire; același mesaj religios spus de Papă, de Patriarh, de Ayatolah, de Dalai Lama, ne va îndemna la înţelesuri şi lucruri diferite. Tot mai mulţi dintre noi judecăm cu mintea proprie şi luăm o distanţă de neîncredere faţă de afirmaţiile din mass-media ale politicienilor, ale vip-urilor pasagere, mai toţi meteorologi de vreme rea. Încrederea noastră a scăzut în Mesajul publicat, dar şi în Mesager. În vechime se practica uciderea Mesagerului purtător de vești rele, încă un bun obicei pierdut în numele sălbăticirii prin civilizaţie...
Pe vremuri librarul era un om curtat și nu numai pentru că era o relație utilă, era omul care știa să te îndrume să găsești cartea pe care o doreai, îţi ţinea cărţile dorite să le plăteşti pe rând, ştia bibliografia şcolară, cunoştea scriitorii, ba se întâmpla să mai și citească. Repede, după '89, librăriile din Botoșani au dispărut, fiind vânate pentru spațiile lor generoase, vizate pentru alt fel de comerț. Acum avem, totuși, două librării în Botoșani din care una, ce ironie a sorții, e ştiută şi astăzi ca Librăria nr. 8! E și asta o nostalgie pentru cartea tinereţii noastre... A, o să-mi spuneţi că pot cumpăra carte din supermarketuri, de prin chioşcurile improvizate prin holurile magazinelor! Comerţul cu carte din zona asta este, în părerea mea, o caricatură dintre cele mai sinistre...
Din privința cărții am fost un privilegiat și ar trebui să recunosc că am profitat cu lăcomie, iar lăcomia, pentru orice, pentru oricine este un viciu... Prima mea slujbă a fost de inspector bibliotecar la Biblioteca raională (de pe când se oploşise într-un şir de camere tip vagon din apropierea Hotelului Rareş de astăzi), biblioteca rămânând locul de refugiu când se întâmpla să fiu scos de la ziar... Un timp m-am ocupat chiar de achiziția de carte. Ajunsesem un obişnuit al Centrului de librării alegând din rafturi cartea pentru Biblioteca Județeană. Luam mai din toate titlurile câte un exemplu, două, pentru sala de lectură și, mai multe, pentru secțiile de artă, de copii, de împrumut pentru adulți sau pentru filialele din oraș. Salariul era mizerabil şi atunci, dar îmi permiteam de fiecare dată să iau cărți, cu vraful, şi pentru mine, cărţi pe alese, să-mi completez biblioteca de acasă. Aşa se face că biblioteca a ajuns să-mi fie "hardul extern", memoria de care nu mă pot lipsi, iar felul în care îți alcătuiești biblioteca ține de o anume intimitate, ţine de gust, de cultura acumulată în timp, de interesul tău intelectual, ca şi de banii pe care eşti dispus dă-i sacrifici.
Este chestiune dureros de reală că, astăzi, alături de educație, de sănătatea, de igienă chiar, anume cultura a ajuns un lux exorbitant, şi tocmai acestea, la un loc, fac diferența profundă, chiar radicală, dintre omul de calitate și parvenitul mizerabil al scaunelor înalte din aceşti ani. Educația, cultura, igiena, sănătatea - elemente ce deosebesc elita reală de masa de manevră -, toate depind de banii familiei tale, iar cei care au bani deja cred că nu mai au nimic de adăugat culturii pe care nu o au.
Literatura din Basarabia de până la 1989 are două mărci: conținutul de idei (același pentru tot spațiul socialist) și grafia pe care o îmbrăca acest conținut (specifică, după 1944, limbii române dintre Prut și Nistru). Practic, orice carte apărută la Chișinău care are anul de ediție cuprins între 1944 și 1989 se înscrie în acea epocă. Acestea, la general. În altă ordine de idei, din perspectiva tripartiției universal /particular/individual situația se prezintă diferit. Realismul socialist și cărțile subscrise acestui curent erau cele recomandate, impuse și, real sau doar statistic, cu cea mai mare circulație: cărți pe tema celui de-al Doilea Război Mondial („marele război pentru apărarea patriei”), cărți despre urmările benefice ale colectivizării, cărți despre socialismul înfloritor, în care personajele erau fie pozitive, fie negative: cele pozitive – patrioți adepți ai noii orânduiri, cele negative – cu „origini nesănătoase” sau depresiv-pesimiste, dar educabile de fiecare dată, dovadă că concepția socialistă a educației nu dădea greș. Dacă nu gustai această tematică, exista literatura universală, care, chiar și cenzurată, îți oferea o altă perspectivă.
În uniunea sovietică se traducea mult; selectiv, dar mult, astfel încât piața era destul de largă. În română se traducea prin intermediul rusei și, în acest caz, aveai două soluții: o cunoaștere bună a limbii ruse îți permitea accesul la o traducere bună și la un volum mult mai mare de literatură; limitarea la limba română însemna, evident, accesul la o traducere poate mai puțin bună și, categoric, la o bibliotecă mai redusă ca număr de volume. Bineînțeles, dominantă era marea literatură rusă, în care sunt formate majoritatea generațiilor cititoare din acea perioadă.
Cine citea? Ar fi greșit să credem că citeau toți. Deși restrictive și, poate, insuficient de precise, formulele „citeau mulți” sau „citeau mult mai mulți” sunt mai potrivite.
Am crezut până la un timp că nu exista casă fără o bibliotecă cât de mică (cartea era și destul de ieftină ca preț), însă lucrurile nu erau tocmai așa: citeau mulți – mulți aveau biblioteci, mai mari sau mai mici, dar am avut colegi care nu aveau în casă decât manualele școlare, iar cărțile le împrumutau de la biblioteca școlii sau de la biblioteca comunală/sătească.
În localitatea mea (și afirmația este valabilă, cred, pentru marea majoritate a localităților), existau și câteva biblioteci private – dacă le putem spune așa – care aveau și carte românească, fie editată în perioada interbelică și dosită spre a fi păstrată, fie cumpărată de prin librăriile „Drujba” din alte republici. (În r.s.s.moldovenească, în acest tip de librării, carte românească nu exista.) Dacă aveai norocul să faci parte din categoria celor acceptați sau recomandați drept „de încredere”, te puteai delecta cu cititul cărților în româna cu grafie latină, a traducerilor făcute în dreapta Prutului, savurând, pe lângă tematică, toată splendoarea limbii române. Nu e exagerat acest epitet (splendoare), căci trebuie pus în relație cu limba română tot mai ciopârțită lexical, tot mai distorsionată sintactic și tot mai redusă ca diferențe diafazice.
Mai exista o cale de acces spre literatura română, în mod straniu, prin limba rusă. Se putea citi un Rebreanu sau un Sebastian într-o traducere bună și totuși cât făcea originalul! Politica culturală și politica lingvistică reflectau însă pe deplin politica statului totalitarist. Și dacă literatura realismului socialist se înscria cumva într-un curent literar și, detașat, putea fi explicată cu ustensilele teoriei literare (aceasta neînsemnând justificarea ei și acceptarea cenzurii), manualele școlare și studiile de specialitate erau semne certe al subordonării intereselor partidului. De pe prima pagină a manualelor pentru ciclul primar îți zâmbea neschimbat chipul de copil al lui Ilici, în manualele de școală generală (după cum era structura învățământul din u.r.s.s.) te „saluta” chipul maturizat al lui Ilici-conducător-iubit pe fundalul mândrei-capitale (Moscova, firește).
Urmau texte consacrate conducătorului și poporului rus. Mai grav era cu citarea, în orice studiu (de lingvistică sau fizică, chimie sau biologie) a clasicilor marxismului. Știu de la colegii mei „cu experiență” că nu trecea nici o teză de doctorat dacă lipseau din „Introducere” referirile la bibliografia obligatorie. Conținuturile capitolelor urmau cursul cercetărilor însă. Aproape ca figură de stil, trebuia să închei cu începutul.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
