Ştefan Baghiu s-a născut pe 25 decembrie 1992la Piatra Neamț. Este membru al asociației culturale Origo și a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România între 2014 și 2017. A studiat Literele la Cluj-Napoca, apoi a urmat doctoratul la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere și Arte, unde este și asistent universitar. Redactor al revistei „Cultura” din București, a moderat Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, între 2013 și 2016, în Cluj-Napoca. În prezent este membru al echipei de proiecte culturale și literare Z9 din Sibiu, secretar de redacție al revistei „Transilvania”. Are colaborări la revistele: „Manuskript”; „Familia”, „Steaua”, „Vatra”, „Tribuna”, „Poesis internațional” etc.

A debutat în 2013 cu volumul Spre Sud, la Lăceni (Editura Cartea Românească), pentru care i s-au acordat premiile: Premiul Tânărul Poet al Anului (2013); Premiul revistei „Observator cultural”(2014); Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (2014); Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2014).

Oricât de șocant ar părea limbajul, „nu neapărat poetic, vizibil îmbogățit cu expresii ce țin de domenii ce au mai puțină tangență cu sensibilitatea poetică” (Gellu Dorian), oricât de vaste ar fi zonele realului îngurgitate „cu scopul de a forța viața să intre sub autoritatea liricului” (Alex Ciorogar), oricât de teribilist s-ar manifesta imaginarul poemelor din Spre Sud, la Lăceni, Ștefan Baghiu rămâne poetul atașat de temele dintotdeauna ale poeziei, el transpunând de fapt „«pădurea electro», «schemele RAVE» sau «ritmurile dub» în soundtrack-ul unor teme poetice oldschool precum singurătate, fericire, frumusețe sau «marea evoluție»”.Acestgest este, după Alex Goldiș, „nu doar act de curaj, ci semn de vizionarism”. Ştefan Baghiu  scrieo poezie „a ratării ca predestinare” (Dan-Liviu Boeriu), a inadaptării, a frustrărilor provocate de aparențe, pe cât de dură pe atât de bulversantă.

(Prezentare: Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Spre Sud, la Lăceni

Am ascultat pădurea electro,

ravela –20 de grade în ultimul sac de dormit.

Insomnii pentru cei norocoși,

extasypentru cei cu sistemul limfatic

ciuruit de adrenalină,

miopie axială,

keratectomiefotorefractivă

și hipnoză pentru idioții electro,

care au pornit mașinăria porno

la Lăceni.

Acolo s-a prizat de se-nfiorau

studenții Erasmus slăbănogi,

care au găurit urechile iubitei,

doar așa încăpea acolo

flash-ul de lemn, conic,

care au bătut tatuaje

pe gâtul iubitei,

„thisis it!” –

gaura în urechea iubitei,

flash-ul porno al iubirii între adolescenți,

sânii tari acoperiți cu flori japoneze

alb-negru, acolo scrie Gabi.

Marea evoluție se vede doar după căderea nopții

în halele părăsite, în pădurile electrice.

Acidul va pune stăpânire pe platane,

vor compune ultima muzică

pe care se mai poate dansa,

iar eu voi rămâne sedat până dimineața în clubul Goa–

un pahar de vodcă vibrează mereu pe boxe.

Ne-nghesuiam câte optzeci în camera cu ură,

ritmuri de tobe și ecouri nocturne

m-au lăsat gâfâind greoi, bolnăvicios și atât de obosit.

Privește-mă acum, departe, în cârje,

testând un nou tic nervos pe care să-l adopt

și seara, când totul se-arată cum e,

mă pot atârna de cele mai la modă temeri:

că timpul pe care l-am pierdut

(chiar dacă spun mereu, tușind,

că nu regret nimic din ce-am făcut)

nici măcar nu a fost al meu.

Abia atunci totul revine la normal,

când trec prin fața ochilor mei

străpunși de neoane și leduri din panouri publicitare

tot felul de anunțuri întâmplătoare,

care mă calmează,

„da, asta e lumea cu care m-am obișnuit”.

Să nu ne aducem aminte

Nu respir bine în camera asta strâmtă,

m-aș simți mai liniștit, poate, privind

mișcarea pneumatică a unui aparat de plastic.

E greu să mă mențin sănătos,

asta pare a fi problema mea din zilele astea,

dar nu fac o tragedie din lucrurile mărunte

pe care oricum le uit când mă port normal,

visând la lucruri atât de ușor de căpătat,

vibrez

ca prostul la Schumann și la electro,

dar nu e greu să mă mențin lucid și transparent,

nu spun că nu sunt sănătos,

și nu vreau să par că aș avea nevoie de ajutor,

cum sunt cei care își plimbă

halatele coborând valea din curtea spitalului,

își fac cruce și adorm pe bănci, sub castani.

Nu spun că sunt bolnav,

deși mi-ar prinde bine puțină atenție,

grija cuiva mi-ar da speranță, ca atunci

când ne-am descălțat de ghetele de la Marelbo

îmbâcsite și am râs,

ca atunci când am auzit pe hol

cum jucau fotbal doi în chiloți cu o doză de Cola,

înalți și slabi, aveau ochii roșii și

aveau ce ne trebuia.

Nu aducem nimic nou și nu scăpăm niciodată.

Câteodată ne-am blocat privind lucrurile

pe care nu credeam că le poate face cineva,

ea s-a arcuit și a făcut podul direct din picioare,

era filmat impecabil și ne-a mirat zâmbetul acela

spunând „conditions of survival!”

și scăpând ochelarii pe gresie,

înșfăcând apoi o ceapă și înghițind-o în trei minute,

aproape vomând de fiecare dată, era din Serbia

și spunea că nu a avut o copilărie prea fericită,

„Noi, în Serbia, ne chinuiam cu copilăria”,

iar acum performance.

S-a învârtit câteva zile

în jurul Bucureștiului

ca în jurul unor mormane de ciment

pe care trebuie să le bați cu picioarele goale

și spunea că ea merge doar desculță, nu intră,

deși stă ore întregi privind la vitrine,

iar când simte că oboseala nu îi mai dă pace

se așază pe trotuar și mârâie.

În timp ce eu mă gândesc

la cum să explic mai bine

că nu sunt chiar bolnav,

performance-ul ei e atât câteodată,

femei păscând iarbă într-un atelier de creație

sau crestându-și cuvinte cu cuțitele

în palmă, la Sfânta Ana,

la Lacul Roșu sau Bela Crkva.

„De ce să nu ne jucăm?”, spun,

să fim seropozitivi din neatenție,

și să nu ne mai mințim atâta

că suntem siguri pe ceva.

„Noi, în Serbia, ne chinuiam”,

dar nici eu nu respir bine

în camera asta înghesuită,

așteptând viața adevărată sau,

oricum,

ceva asemănător.

Ceva din chimie
(poemul abrupt)

Trăiesc, se poate spune, între lucruri mărunte făcute stângaci,

trăiesc între lucrurile mele mărunte,

nu în cărți și nu cu muzică,

câteodată chiar în tristețe și în plictiseală,

într-o lume în care ritmurile drone invadează terasele pline.

Nu mai știu cine spunea, și-avea dreptate oarecum,

că viața-i spectaculoasă orice-ar fi,

mai ales de când am văzut bucata

lui Lioret, care a făcut valuri

cu proiectul lui despre suferință.

Nu în apropierea nopților de pastile, am inima slabă

și drogurile sunt periculoase pentru cei ca mine,

nu în apropierea fericirii,

poate odată doar un fel în care apetitul

și-a spus cuvântul între prieteni vechi și adolescente naive,

dragostea care s-a șters a doua zi,

când își culegea hainele și încă nu găsea cum să plece,

dragoste copleșită de vârsta

și de lipsa ei de eleganță.

Dragoste ca în filme,

cu reguli de mișcare stricte și cadre largi,

care ar prinde și petrecerea din restul casei, ar intra

și petrecerea euforică și tandră,

cu dansuri corp la corp, ar intra în regie

fețele seduse și îmbrățișările, laolaltă cu scenele dure.

Mi-aș putea aminti toate astea într-o plimbare cu bicicleta,

seara, pe malul canalului luminat de terase,

și m-ar cuprinde nostalgia,

momentul ideal pentru o scurtă revenire la realitate,

un bun moment să gândești la viața scurtă și cuprinzătoare,

„să nu te temi să-ți aduci aminte”, să nu te temi, Adi,

să-ți amintești ce ai făcut, cum îți revine în minte deseori

și spui că face parte din interminabilul scenariu,

regizat de undeva de deasupra stațiunii

și calculat la montaj.

Vei trece prin momente de remușcare,

pentru că altfel

nu ai cum să afli ce mare mister ascunde viața ta.

Un mister dincolo de singurătate – care

e o formă de autocunoaștere atât de bună – dincolo

de întâlniri sporadice

și dragostea grăbită sub sălciile liceului,

dincolo de prietenie nesigură a colegilor de grupă.

Viața ta ca o panoramă deasupra Clujului,

de unde vezi sediul de sticlă al băncii

și râul pe care îl privim de multe ori,

un cadru ideal pentru planuri de viitor și șanse ratate,

un moment bun să îngâni o bucată scurtă din Firstlight,

care îți varsă durerea peste tot prin corp – lasă! –

clătinatul ușor al râului și amintirile tale

vor fi un scurt moment de delir.

Aș fi vrut să rămân acolo multă vreme,

să-mi deschid simțurile și păream extatic și penibil.

Este o legătură între inimă și creier

și nu știu ce am intoxicat mai tare astă seară.

Este ceva în limfă, în corpul ăsta plăpând

dar puternic în restul zilei,

„ce vrei de fapt?” a întrebat apoi și,

dezbrăcându-se de bluză la fereastră,

unde lumina a arătat-o în sfârșit atât de epuizată,

unde fața ei era supraexpusă și banală, acolo am văzut-o,

și m-am gândit că viața asta nefericită

mai e și lungă uneori, mult prea lungă pentru noi.

Pentru că noi nu ne-am iubit decât la nevoie,

sub ritmuri dub agresive,

pentru că nu ne-am mințit niciodată

și ar fi fost nevoie uneori de asta. Îți amintesc,

unora le ia o viață să înțeleagă că dragostea adevărată

e o înțelegere că atunci când suntem singuri

ne putem gândi unul la celălalt și

ne vom liniști.

Am, totuși, o ultimă întrebare,

ceva din chimie

care ar putea să rezolve, cum

toată fericirea asta

a venit odată și apoi a rămas acolo

și nu mi-o mai amintesc.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: