Pe 21 iulie se împlinesc nouă ani de la moartea lui Mircea Ivănescu, poetul care a încercat „să ajungă prin cuvinte la supremul inefabil al clipei esențiale” (Gabriel Liiceanu). Viitorul poet și traducător, laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA (1999) și cetățean de onoare al municipiului Botoșani, s-a născut pe 26 martie 1931 la București. Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București (1954), a fost redactor la „Agerpres”, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală și la revista „Transilvania” din Sibiu (în 1980, se mută cu traiul la Sibiu).

A debutat editorial în 1968, cu volumul Versuri (Editura pentru Literatură, București), urmând cărțile de poezie: Poeme (Editura Eminescu, București, 1970); Poesii (Editura Cartea Românească, București, 1970); Alte versuri (Editura Eminescu, București, 1972); Alte poeme (Editura Albatros, București, 1973); Poem (Editura Cartea Românească, 1973); Amintiri (Editura Cartea Românească, București, 1973; în colaborare cu Leonid Dimov și Florin Pucă); Alte poesii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976); Poesii nouă (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982); Poeme nouă (Editura Cartea Românească, București, 1983); Alte poeme nouă (Editura Cartea Românească, București, 1986); Versuri vechi, nouă (Editura Eminescu, București, 1988); Poeme vechi, nouă (Editura Cartea Românească, București, 1989); Versuri (Editura Eminescu, București, 1996); Poezii (Editura Vitruviu, București, 1997); Poesii vechi și nouă. Antologie (Editura Minerva, București, 1999); Aceleași versuri (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002); Poesii alese (Editura Cartier, Chișinău, 2009).

Mircea Ivănescu a tradus din poezia americană (Ezra Pound, T.S. Eliot, Sylvia Plath ș.a.), dar și romanul Ulysses al lui James Joyce, precum și proza lui Faulkner, Musil, Fitzgerald, Kafka.

Diferit de ceilalți poeți șaizeciști, având drept model poezia anglosaxonă, Mircea Ivănescu „întoarce mecanismul de procesare textuală dinspre conotativitate înspre denotativ, dinspre figural înspre uzual” (Al. Cistelecan), raportându-se atât la cotidianul trăit, cât și la livresc. Experiențele supuse actului de poetizare sunt „mai curând rememorate și frecvent asociate cu texte, cărți, imagini”, „realul precar” alternează permanent cu „imaginarul ca substitut nesatisfăcător al trăirii” (Ion Pop), iar personajul Mopete (al cărui nume, după unii critici, conține dubla anagramă a cuvintelor „poem” și „poet”) „nu repetă numai gesturile și experiența de viață ale omului obișnuit”, ci și „cuvinte, fraze sau structuri întregi ale unor scriitori din spațiul și din timpul mai multor literaturi” (Radu Vancu).

Aparent ludice și ironice, poemele lui Mircea Ivănescu au un pronunțat fond elegiac, iar prin„tristețea amintirilor”, prin melancolie, personajul poeziei ivănesciene poate să-și verifice –după cum observă Radu Vancu în volumul Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute–„constanțele inimii, până și atunci când «timpul își pierde orice interes»”.

Frunze

aș vrea să mă așez pe marginea trotuarului,

să aștept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea

mea acum mai are

ceva la fel cu cea din copilărie,

când nu știam că trece pentru totdeauna

vremea? nu se poate răscumpăra

cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne

adevărat nici un gest, chiar așezat

pe stradă cu capul în mâini?

și lumina, care se spulberă pe obiecte,

și obiectele se fac frunze

și se fac frunze 

Dar sunt și amintiri adevărate

Și eu am umblat odată cu o amintire

în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape,

(îmi alunecase odată – și se rostogolise de-a dura

pe jos, am șters-o frumos, cu mâneca hainei

nu mi-a fost frică, amintirile mele sunt mingi –

nu se sparg niciodată, numai că dacă-mi scapă,

din mâini, se pot rostogoli foarte departe –

și mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar

să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna

din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.

îmi iau mai bine o alta. și asta poate fi falsă.)

și eu am umblat, deci, odată cu o amintire

în brațe – (și mă gândeam, cu un rânjet

rău, că într-o carte celebră, nu mai știu cine

umbla cu propriul său cap prin infern,

luminându-și

drumul). și parcă nu e totuna?

Poezia e altceva?

nu trebuie să povestești în poezie – am citit

un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc

cum, foarte devreme, ea se scula dimineața, și așezându-se pe pat

aștepta să i se liniștească respirația, cu fața în mâini –

să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit

încât i se încovoiau umerii, în fața oglinzii, când

se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele

lângă fața ei înstrăinată, întoarsă de la mine.

să nu umblu cu versuri, ca și cu oglinda în mâini

în care se răsfrâng acele dimineți cu lumina cenușie

dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,

serie de imagini – așa scrie. poezia

trebuie să fie vorbire interioară. adică

tot eu să vorbesc despre fața ei înecându-se, căutându-și

respirația? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc

despre fața ei, despre mișcările încetinite prin straturi

de remușcări tulburi, de gânduri doar ale mele,

ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –

și ea – adevărata ei ființă atunci?

Despre moarte ca revedere

1

sigur că nu este adevărat. murind

nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung

care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă

şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –

şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,

este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi

cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,

ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina

îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea

îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat

în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici

descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,

cu scheletul nefiinţei, gură în gură,

nu mai există. pe urmă nu mai este niciun pe urmă

dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2

dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea

aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide

ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci

dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici

îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea

decât contururi). cel care a privit moartea

luând chipul unei fiinţe – vede din nou

ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,

ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede

şi-ar acoperi ochii – oricât de tare

ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii

din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci

a fost înfăţişarea adevărată, a fost

– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –

a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată

şi fără urmare.

Mopete și ipostazele

mopete scrie un poem despre mopete

stând la masă în local, scriind aplicat

un poem despre mopete – (mopete are pe masă un tom complicat

cu minunății despre evul mediu – și pete

de cerneală pe degete, de mult ce-și scoate notițe).

mopete din poemul pe care-l scrie el însuși

își face închipuirile lui despre dânsul și

crede că este independent – însă bufnițe–

semne ale rațiunii – îl pândesc pe propria lui frunte,

pentru că ele știu că el este doar o creație

care depinde de orice măruntă aberație

a lui mopete, când vrea să se încrunte

fără motiv, și îl uită. mopete s-a răsturnat.

care din ei? el – celălalt? celălalt?

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: