Claudiu Komartin s-a născut pe 7 august 1983 în București. Scrie poezie, dar este și autorul a două texte în colaborare după care au fost montate spectacole de teatru; coautor, împreună cu Radu Vancu, a trei antologii de poezie contemporană; editor a peste 80 de volume și traducător a mai multe cărți din franceză și engleză. Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

A debutat editorial în 2003 cu volumul păpușarul și alte insomnii (Editura Vinea, București), pentru care i s-a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2004), Premiul pentru debut al revistei România literară (2004) și Premiul „Iustin Panța” pentru debut în poezie (2004). Urmează cărțile de poezie: Circul domestic (Editura Cartea Românească, București, 2005 – Premiul Academiei Române pentru poezie); Un anotimp în Berceni (Editura Cartier, Chișinău, 2009, 2010); Dezmembrați (semnat cu heteronimul Adriana Carrasco; Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2015); Undwirwerden die Maschinenfür uns weinenlassen (antologie bilingvă, traducere în limba germană de Georg Aescht; Edition Korrespondenzen, Viena, 2012); cobalt (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2013); Vrpcepotaman za balu mesa (traducere în limba sârbă de Ljubinka Stankov Perinac; Belgrad, Treći Trg, 2015); Bir Garip Roman (traducere în limba turcă de Gökçenur Ç.; Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015); Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (Editura Cartier, 2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură; Premiul „Cartea de poezie a anului 2017” acordat la Festivalul Național „George Bacovia”; Premiul „PEN România”); kобалт (traducere în limba bulgară de Lora Nenkovska; Издателство за поезия ДА [Editura de poezie DA], Sofia, 2017).

Este prezent cu grupaje de poezie în volumele colective: Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA PRIMA (1998-2008) (Editura AXA, Botoșani, 2010) și Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (1999-2017) (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017). Are colaborări la revistele: Vatra, Timpul, Adevărul literar și artistic, Ziarul de duminică, Luceafărul, Tribuna, Steaua, Tomis etc.

Vizionară, dar și livrescă în primele cărți, poezia lui Claudiu Komartin se transformă, începând cu volumul cobalt, „într-un mecanism de sondare a răului în formele sale cele mai actuale” (Cezar Gheorghe). Poetul pune în centrul textelor sale un personaj marcat de angoasa existențială, urmărit de gândul sinuciderii, trăind acutul sentiment (cum bine observa Doris Mironescu) al „lipsei de temei ontologic” („Eu sunt copilul cutremurului/ cea expulzată direct dintre dărâmături,/ fără ursitoare și bufnițe înțelepte/ la căpătâi, țâșnind/ din uterul mamei mele/ ca dintr-un morman de moloz/ în care se-ncurcă șomoioage de păr,/ păpuși dezmembrate, cabluri, placente/ eu sunt ruptura din orice context”). E un răzvrătit acest personaj, revolta sa fiind îndreptată atât împotriva propriei interiorități, cât și contra tuturor nedreptăților și inepțiilor lumii. De cele mai multe ori, limbajul este violent, tranșant, de o duritate covârșitoare, iar unele imagini, specifice zonelor marginale ale existenței, sunt năucitor de tari. Și doar arareori (cu precădere, atunci când sunt evocați prieteni poeți trecuți dincolo) se insinuează printre aceste versuri rebele imagini de un lirism covârșitor („Zestrea ta de aur, Mariana Marin – și soarele ca o rană/ împroșcând perdeluțele trase în grabă/ peste geamul de la care te-ai aruncat”). Este, de fapt, în poezia lui Claudiu Komartin ceea ce O. Nimigean numește „un balans hamletian între a fi și a nu fi, între furie și extenuare, cu momente de un lirism curățat de orice impuritate, străin de orice polizare estetizantă, precis și intens, transgresiv și lucid, care-ți face pielea de găină”. (Prezentare Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Păpușarul (2)

mai e un drog de asimilat înainte ca el să îți simtă cu-

tremurarea

scriam adineauri

sfârșindu-mă lent într-un compost care altfel

îmi zic

emană numai lucruri folositoare

pentru cel care l-a inventat: căldură curaj căldură

curaj căldură

despre felurile în care mă îmbărbătez pentru

scrierea unui poem cald nici nu mai poate fi vorba acum

poate doar despre chipul în care mă trezesc

într-o noapte lovit de mâinile goale ale unui boxer

și ceva terifiant îmi îndreaptă pașii spre bucătărie

cum trec printr-o mie de probe primejdioase

și-acolo

pe gresia strălucitoare îl găsesc pe nenorocitul de păpușar

strivind cu un papuc negru niște insecte mici

rozalii

cu chipuri și tonsuri familiare

o rup la fugă printr-un oraș negru traversez un oraș verde

iau trenul de marfă până ajung la capăt

în orașul galben al putrezirii

cu ascunzătorile năclăite de spaimă

joc într-un scurt-metraj în care totul se improvizează

și fiindcă nu mi se dă nici o replică

și fiindcă mi-e rușine să spun tot ce îmi trece prin cap

îmi găuresc țeasta cu un burghiu

în așteptarea domnului păpușar

                                                (din păpușarul și alte insomnii)

Black Butterfly

nu vreau să mă gândesc la oameni

iubirea lor e un fluture negru

cu aripile întinse

ce se așază pe fruntea unui gimnast paralizat

stă zile întregi acolo

privindu-l în ochi cu tandrețe

își înfige trompa în țesuturile cele mai moi

se amuză ca un copil

își înfige trompa și râde

își înfige trompa și râde

în soarele năucitor.

                                               (din Un anotimp în Berceni)

Crampa și cearcănul

„Sunt luni în care nu câștig nici cât să pot

muri”, zice fără să-și ridice privirea din pământ, iar eu tac

și dau din cap sperând să nu fie nevoie

să spun banalitățile crase prin care

oamenii își oferă asigurări că se-ascultă sau

că sunt solidari. Narațiunea spune că meserii

concrete făcute cândva de oameni concreți

au fost înlocuite de mașini – și asta continuă de la an

la an. Cu siguranță de vină nu-i Viorica,

prințesă de câțiva ani în împărăția lui Ciuciulete,

tot mai trecută, mai obosită, cărând cu un cărucior

improvizat cam tot ce se poate căra

spre firmele dubioase care îți dau ceva mărunțiș

pentru plastic sau sticlă –

Viorica, „altădată un cur de cinci stele”, mă asigura

vechiul meu coleg Breazu, centură neagră,

mare amator de bătăi în drumul dinspre liceu spre

sala de net, astăzi agent de asigurări și tatăl

a cinci jigodii pe care sigur o să-i omoare

într-o noapte cu ranga.

E aproape dimineață când mă gândesc la ei,

în special la Viorica, dar ce știu eu? – sunt un tehnician

mărunt al instinctului și-al opacității

pentru că am barbă și țin minte aproape tot. Geometrii

flexibile, forme de cunoaștere extinse cu sălbăticie, dar

totuși ceva îmi lipsește, și nu sunt aripile alea

de lemn cu care-am sperat cândva să.

În fine, totul e mai mult sau mai puțin la voia întâmplării,

notez, cu gândul la textul sălciu sarcastic necruțător

pe care-l voi scrie despre măreața patrie

despre mătreața patriei – după care pornesc

voinicește să-mi cumpăr câteva beri.

Mă gândesc la Viorica și la următoarea postare pe

facebook – nu, nu va fi un text social, angajat,

nici o glumiță pe marginea tevaturii

politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i

mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri

ai generației viitoare. Pe băieții puri și duri care

luminează înfumurați cu un neon deasupra capului

pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –

treaba lor, eu oricum iluzii nu mai îmi fac.

Afară s-a mai răcit, culeg rarele zgomote ale nopții și

chiar că nu-mi folosesc la nimic – oare ce-o face Viorica,

al cărei cur, s-o recunoaștem, e acum de maxim trei stele?

Crampa și cearcănul ca forme de cunoaștere,

foamea, acest ultim avanpost al frumuseții.

E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult

cu urechea ciulită motoarele care pregătesc înălțarea.

                                                   (din Maeștrii unei arte muribunde)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: