Interviu de după gratii

La Penitenciarul Botoșani are loc Bursa locurilor de muncă pentru persoane private de libertate. Un eveniment prin care pușcăriașii sunt ajutați ca atunci când ies afară, să aibă asigurat un loc de muncă. În realitate, deținuții știu, angajatorii știu, organizatorii (Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă - Penitenciar) știu și ei că nimeni nu va angaja o persoană abia ieșită ”de la răcoare”. Sau dacă sunt, cazurile astea-s chiar rare, precum oamenii buni din 2015.
Câteva zeci de bărbați, de toate felurile, stau așezați pe scaunele din clădirea în care are loc bursa. Încruntați, își țin privirile plecate și le evită pe cele ale agenților care-i păzesc atent. Un angajat al Penitenciarului, se plimbă, cu cămașa scoasă din pantaloni, printre scaune. În mână are o cafea, între dinți ține bețigașul din plastic cu care a amestecat lichidul matinal. Cu pieptul înainte, traversează sala, înainte, înapoi, înainte, înapoi. Bețigașul de plastic i se plimbă în cavitatea bucală, sus, jos, sus, jos.

Nu vă aștepată covorul roșu la ieșire

Un sfert de oră foială printre organizatori. Mașina cu materialele necesare întârzie să ajungă. Când în final totu-i gata, directorul adjunct al Penitenciarului își drege vocea. Se dau ghionturi cu coatele, se face liniște.
”Cei care sunteți în sală, sunteți persoane care ați făcut demersuri, fie cursuri de calificare, fie activități de reintegrare socială implementate în cadrul proiectului cu finanțare europeană. Sper ca acțiunea de astăzi să se finalizeze cu rezultate pozitive în ceea ce privește incluziunea voastră din punct de vedere profesional, nu vă așteaptă covorul roșu și flori la ieșirea din Penitenciar, trebuie să depuneți eforturi în a fi perseverenți pentru a vă găsi un loc de muncă din care să vă asigurați existența în mod cinstit. Nu ne dorim să ne mai vedem dincolo de poartă”, a fost discursul care se apropie izbitor de realitate a Cristinei Livadaru.
Imediat după, deținuții, cu foi în mână au început să caute cu privirea scaunele pe care ar trebui să se așeze. Am fost prezentă în calitate de angajator, deși simțeam priviri fierbinți din partea colegilor din branșă. Doi potențiali candidați au venit în fața mea și m-au întrebat dacă ar trebui să se așeze și ce posturi am. – Redactori…- Ah, mă scuzați atunci.
Aștept.

Între timp alături, un alt angajator din totalul celor șase câți am participat la bursa de la Penitenciar. O doamnă extrem de drăguță care și-a asumat mai degrabă rolul parcă al unui psiholog: Ia să vedem…haideți să stăm de vorbă măcar, nu? Ne cunoaștem, mai vorbim una, alta… În fața ei s-a așezat Viorel, născut în 1965 și care spune că e tatăl a 4 copii. A lucrat la IMAIA iar anul 1989, cel care a schimbat istoria românilor, a fost cel care i-a încheiat și cariera. Îi povestește cu o voce umilă că este lăcătuș.

Pierd șirul poveștii. În fața mea se așează Daniel, de 30 de ani. Mâinile îi tremură nervos când începe să vorbească. În ochi are un licăr de speranță, în martie 2016, ar putea fi liberat. A stat opt ani și jumătate închis. A bătut un băiat care la rândul lui îi bătuse tatăl. A doua zi, respectivul a murit, el a fost arestat și și-a petrecut tinerețea după barele de fier. A învățat să fie bărbat de două ori, pentru că prima dată a făcut-o în armată.
- Vreau să muncesc cinstit, acum mă caracterizez ca fiind un om corect, incoruptibil, sincer…
Nu mai vrea să revină în Penitenciar. Spune că s-ar descurca aproape cu orice. A lucrat 6 luni în construcții, la negru. Apoi, după gratii, a cusut papuci, a învățat să facă goblenuri și a devenit chiar profesionist în confecționarea huselor pentru volane.
- Am fost muncitor și am atras antipatia colegilor mereu…am vrut să le demonstrez că mă pricep la orice…am învățat chiar Luceafărul într-o săptămână de zile. Îl știu pe dinafară.
Mă mir. El râde.

Al doilea ocupant al scaunului din fața mea a fost Marian, de 25 de ani. A stat după gratii doi ani de zile. Pe 28 octombrie ar putea deveni un om liber. A fost închis pentru viol.
- Am greșit…știu…băutura…
- De bunăvoie nu a vrut?
Râde când îl întreb. Un rom blond cu ochi albaștri, trăsăturile le-a moștenit de la tatăl român. A violat o fată, iar acasă are deja un băiețel care acum ar avea șapte ani. Darius l-a numit. L-a făcut când el însuși și mama lui, erau copii. A muncit la circ în Italia, la montat carusele, iar banii care-i câștiga îi trimitea acasă, la fiu. De doi ani de zile nu mai știe nimic de mama copilului lui și de Darius. Vrea să iasă, să-i caute și să se împace cu ea. Și să câștige un ban cinstit. Știe că nu poate fi jurnalist, dar parcă nu ar rata o discuție cu o figură nouă. Ne despărțim, urându-ne succes. Îi spun că fetele pot fi iubite și cu vorbă dulce. El se amuză.

Ultimul care vine este un bărbat de 40 de ani, închis din februarie anul acesta, pentru contrabandă cu țigări. Nu are o poveste pentru mine. Are o foaie în mână. Îl întreb…ce e? Îmi zice că l-a luat de la prima masă, de la un alt angajator. Pe bilet scrie: Bună ziua…sunt cutare…caut anume salariați…căutați-mă când ieșiți. Varianta prin care potențialul șef a evitat elegant discuția sub formă de interviu.

Potențialul candidat îmi spune că știe să pună gresie și faianță. Îi urez succes pentru atunci când va ieși. Pentru că, un om ca el care tânjește după un loc de muncă, s-ar putea descurca probabil cu mult, mult mai bine decât un altul care n-a greșit în viață. El poate prețui mâna care i se întinde.
La Botoșani pe piața forței de muncă sunt declarate ca fiind vacante aproape 600 de locuri de muncă. Mitul conform căruia tinerii bine pregătiți care ies de pe băncile facultăților, nu au unde să muncească, este cât se poate de fals. În realitate, aproape în orice domeniu de activitate, există câte un patron care aproape că tremură după un angajat bun, serios, muncitor. Criza de oameni care vor într-adevăr să muncească se adâncește de la an la an și, cine știe, poate chiar cândva, deținuții ar putea fi considerați o variantă.