Plus-valoare în identificarea soluțiilor, percepții care ies din sfera ordinarului, perspective inovative, un adevărat spectacol de idei. Asta înseamnă viața lângă un copil cu Asperger. O viață care, însă, vine la pachet cu dese complicații în planul fizic – în continuarea șirului de diagnostice deja existente, o viață supusă prejudecăților din societate.

Validăm valoarea doar atunci când ea strălucește, când capătă nivelul extraordinar/de spectacol? Care mai este atunci meritul societății?

Nick Vujicic nu are mâini, nu are picioare. Și totuși este unul dintre cei mai cunoscuți oameni ai planetei. Nick, omul fără mâini și fără picioare, păstrează mereu în dulap o pereche de pantofi: "Îndrăznește și avântă-te cât de sus te poate duce imaginația ta!". Oare câți dintre noi am avea puterea de a așeza în dulap o cârjă sau un căruț cu rotile, pentru a ne aminti că există și ei, oamenii fără picioare?

Steve Jobs a avut îndrăzneala de a fi ceea ce până la el nimeni nu a avut curaj să fie. Mesajul său? "Nu vreau să fiți cei mai buni, ci să fiți diferiți".

Pentru a evolua nu trebuie să imiți, ci să inovezi. A fi diferit înseamnă a gândi, a produce, a recalcula ceea ce alții au socotit de mii de ori înaintea ta. A fi diferit înseamnă a opta conștient, a asuma o alegere și a argumenta soluția aleasă. Acestea sunt lecțiile pe care ei, copiii cu Asperger, ni le aduc înainte.

”Cum ar fi dacă n-ar fi? O idee la care nimeni nu s-a gândit până acum. E o întrebare complicată. Depinde de tine. Tu pui întrebarea și tu găsești răspunsul. Răspunsul variază. Cum ar fi dacă laptele ar fi roz? Și multe altele. Așadar, tu, cititorule, pune o întrebare și încearcă să-ți imaginezi care ar fi răspunsul. Vei vedea care este răspunsul tău personal. Dacă nu știi răspunsul, caută altundeva. Există multe surse pentru tine. Scufundă-te într-un ocean de surse. Unde să le găsești? Există librării, cărți, internetul și multe altele. Acum îți dau o sugestie. Întreabă-te ce vrei tu. Și scrie o poezie despre răspunsul tău. Aceste întrebări sunt metode excelente pentru a-ți dezvolta imaginația”,

Ioan Diaconu este unul dintre copiii cu Asperger. Are 13 ani și, de când se știe, muncește mai mult pentru a se încadra în tipare decât pentru a-și construi propriul edificiu. Pentru Ioan Diaconu, școala înseamnă convenție, reguli, note. Uneori chiar supraviețuire. Însă școala este și locul care de multe ori îl împlinește pentru că înseamnă educație, evoluție, echilibru.

Auzim deseori vorbindu-se despre Școala viitorului. Desigur, toți știm ce înseamnă școală, ce semnifică viitorul în această paradigmă. La fel de adevărat este că ne folosim de noțiuni deja învățate, de aceea cel mai adesea definim școala drept o clădire în care se află elevi. Cum vede Ioan școala? Ce înseamnă pentru el zidurile?

”Zidurile sunt bune. Ar fi o greșeală școala fără pereți. Pereții și băncile sunt bune și ele. Și aș vrea să păstrăm uniformele, dar să fie mai moderne. E nevoie de ceva confortabil, modern și plin de culoare. Plus logo-ul, de pildă un tricou pe care să scrie ”Antipa” (Școala ”Grigore Antipa”, nota red.). Profesorii să aibă între 25 și 57 de ani. Să știe să folosească internetul. Să fie mai multă tehnologie în școli. Se pot îmbina metodele moderne cu cele clasice. Să fie libertate de alegere, democrație”,

Ioan Diaconu, 13 ani

Crede în democrație, crede în valoare votului, deși mai este multă vreme până când va putea vota.

”Eu sunt născut în 2008 și aproape că știu numai un partid la putere. Nu este normal. Aștept să apară unul mai bun. O să vină un președinte mai tânăr într-o zi. E bine să aibă între 40 și 50 de ani. Și un prim-ministru mai în vârstă, peste 50 de ani, care să fie mai înțelept decât președintele. Să avem un președinte care nu prea a crescut în comunism, care a crescut și în democrație. Da, a văzut când era copil cum a căzut Ceaușescu și poate a învățat ceva atunci. O să ne implicăm și noi poate în campania din 2024. Când ai un singur partid vreme de 20 de ani devii obosit, plictisit”,

Ioan Diaconu, 13 ani

Accesibilizare, pericol, consecințe

În urmă cu mai bine de două luni, copilul cu Asperger din Botoșani s-a izbit din nou de realitatea crudă a mediului în care trăiește. Realitatea dintr-o societate care ”disciplinează” fără să își asume nimic.

În România anului 2022, un copil cu Asperger circulă singur pe o stradă din Botoșani. Face câțiva pași prin dreptul unei case. Dincolo de garduri, câini mari, uriași. Dezlegați, furioși, sar pe garduri. Copilul cu Asperger se sperie. În mișcarea bruscă îi cad ochelarii, se prăbușește pe trotuar. În cădere, fără să mai vadă nimic, își lovește gura de asfalt, dinții se rup și se înfig în interiorul buzelor. E singur, e plin de sânge, speriat. Ajunge la spital, unde este lăsat să aștepte ore în șir fără ca cineva să îi acorde măcar primul ajutor. Instituțiile se spală pe mâini, problema, mereu, e în altă parte!

”La doi ani ești chemat să povestești la comisie dacă acest copil se trage cu bicicleta într-un cartier nesigur, traversează neînsoțit treceri nesemaforizate, merge pe trotuare de 10 cm... într-un cuvânt, daca s-a obișnuit cu o Românie în care zilnic ți se predau cursuri de dezinteres, indiferență, nesimțire…”,

mama unui copil cu Asperger din Botoșani