La 20 de ani a fost internat la Socola, spitalul de psihiatrie din Iași, și a primit diagnosticul de tulburare psihotică acută polimorfă. „Un diagnostic protectiv”, i-a mărturisit psihiatrul, care i-a sugerat că boala lui ar fi mai serioasă decât atât, dar că nu îi trece altceva în fișă pentru a-l proteja de stigmatul cu care se confruntă, de obicei, persoanele cu probleme psihice.

Ștefan a vrut să-și spună povestea pentru a-i încuraja și pe alții care se luptă în fiecare zi cu o tulburare psihică. A povestit despre timiditate, episoade psihotice, abuzuri din spitale, eforturile de a-și găsi o iubită și curajul de a-și face planuri pe termen lung.

Iar povestea pare să înceapă atunci când avea 20 de ani.  Ștefan era un tânăr ca oricare altul. Poate puțin mai timid și mai introvertit, în rest, nimic special, care să-l facă să iasă în evidență.

Era student în anul al doilea la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Deși e din Botoșani, în perioada cursurilor locuia la sora lui, în Iași.

Îi plăcea să citească tot felul de lucruri legate de ezoterism și planete și căuta sensul vieții. Lucruri pe care orice tânăr de 20 de ani le poate face. Numai că, spre finalul iernii din 2009, Ștefan a început să se poarte destul de ciudat, spune el.

Declanșarea bolii. Primele semne

„Atunci am făcut niște lucruri anormale. Am plecat de acasă, din apartamentul surorii mele, și m-am dus pe un teren de sport din apropiere, unde niște copii jucau fotbal. Am intrat în vorbă cu ei și i-am întrebat dacă pot să joc cu ei, lucru pe care nu l-aș fi făcut în mod normal. Apoi am început să-mi arunc geaca, telefonul, credeam că telefonul îmi face rău. Eram agitat, euforic, mi se părea că văd lumea altfel, la modul propriu. Nu puteam să deosebesc realul de ireal, credeam că vine sfârșitul lumii în trei ani”, începe Ștefan să povestească.

În scurt timp, niște polițiști care au trecut prin zonă l-au observat, și-au dat seama că ceva nu e în regulă cu el și i-au cerut un număr de telefon al unei rude. Apoi, fratele lui, care locuiește tot în Iași, a venit și l-a luat de pe terenul de sport.

Ajuns acasă la fratele lui, Ștefan a intrat să facă o baie. Îngrijorat, fratele lui l-a întrebat, de dincolo de ușă, dacă se simte bine, dar, pentru că nu a primit un răspuns, a intrat în baie. Ștefan era acolo, întins în baie, și părea inconștient.

La primul episod psihotic, Ștefan era agitat și euforic, deși credea că urmează să vină sfârșitul lumii.

„M-am prefăcut că am murit, stăteam întins în cadă, mă prefăceam că aș fi leșinat”, spune el. Își amintește tot. Mai departe, îmi povestește cum fratele lui a sunat la ambulanță, cum asistenta i-a pus o lanternă în ochi ca să vadă dacă i se dilată pupilele, cum l-au luat la spital „gol pușcă” și cum l-au dus, în primă fază, la Spitalului Clinic Județean de Urgențe Sfântul Spiridon din Iași.

„La spital, au încercat să-mi bage o sondă, să elimin ce au presupus ei că aș fi ingerat. După ce au văzut că nu am ceva fizic, m-au trimis la spitalul de psihiatrie Socola”, spune Ștefan. Povestea poate fi citită integral aici.

Viața după internare

După ce a terminat facultatea, a aplicat la diverse joburi. În 2015 s-a mutat la Botoșani, pentru că nu-și găsea job la Iași, iar din 2016 până în 2019 a lucrat la un ziar din Botoșani, ca tehnoredactor. În 2019 s-au făcut restructurări și a fost nevoit să plece, dar nu din cauza faptului că are o tulburare psihică.

A făcut față la locul de muncă, în ciuda tulburărilor de vedere, și nu consideră că viața lui profesională a fost afectată de boală.

„Din 2016 am funcționat destul de bine, nu am mai avut nici stări de somnolență la serviciu, m-am simțit normal”, spune el.

Și mai spune că nu s-a simțit stigmatizat, dar asta nu pentru că ar fi dat numai peste oameni înțelegători, ci pentru că a păstrat tăcerea în legătură cu tulburarea psihică și cu internările în spital.

Ștefan spune că, la început, când a realizat cu adevărat că are o problemă, o tulburare psihică, a fost șocat. I-a fost greu atunci. Acum, privește tulburarea de care suferă cu mai multă blândețe. Se privește pe sine cu mai multă blândețe.

„La început, credeam că nu pot să fac tot felul de lucruri din cauză că am tulburarea asta psihică. După internare, a fost greu cu gândurile pe care le aveam eu despre mine, dar acum sunt ok cu mine. Și cred că sunt destul de pretențios în a-mi alege nu numai o iubită, ci și prietenii. Nu vreau să stau în preajma unor persoane care gândesc negativ”.

O tulburare psihică, multe planuri de viitor

Acum, Ștefan are 31 de ani, locuiește cu părinții, nu are un loc de muncă și nu are o iubită. Poate părea că perspectiva nu e tocmai roz. Dar Ștefan are multe planuri îndrăznețe și nu stă cu mâinile în sân.

„Am de gând să mă mut de la părinții mei, în Iași. Faptul că locuiesc cu ei acum e o chestie temporară, e un ajutor. Vreau mai întâi să scap de tulburările de vedere. De multe ori m-am gândit că eu nu pot să mă angajez pentru că am tulburările astea de vedere, că nu pot să mă duc la o petrecere, tot așa, din cauza lor”, spune Ștefan.

Chiar dacă se confruntă cu o tulburare psihică, e un om activ care își duce viața mai departe.

Până va putea să se interneze, ca să-și schimbe tratamentul și să elimine tulburările de vedere, face tot felul de alte lucruri. Și-a făcut un blog și un canal de YouTube în care le vorbește, fără să-și dea numele real, celor ca el sau care au prieteni ca el. Adică celor care vor să știe cum e viața cu o tulburare psihică și cum să te descurci prin hățișul de necunoscute pe care îl presupune o astfel de boală.

„La început mă gândeam să-mi pun cagulă, dar, după concedierea de la serviciu, a dispărut o mare parte din teama că o să fiu descoperit. Că o să afle cineva și o să se întâmple ceva, pentru că frica cea mai mare era să nu afle cei de la serviciu și să mă dea afară. Am fost mai liber în gândire după ce am fost disponibilizat”, își explică Ștefan alegerea.

Ai putea spune că e bizar să nu-și folosească numele real pe internet, dar să pună clipuri în care i se vede fața. Totuși, spune că asupra înregistrărilor de pe YouTube are control total și că, dacă va vrea la un moment dat, le va putea șterge.

În paralel, lucrează la un plan de afaceri pentru atragerea de fonduri europene.

Ștefan are multe planuri. Unele imediate, pentru fiecare zi, altele pe termen lung. Și unele, și altele, îl ajută să se mențină pe linia de plutire. Asta l-a învățat mersul la psiholog.

Are un document în Excel în care și-a notat ce vrea să facă în fiecare zi, de la citit de plăcere sau citit pentru studiu, până la mers cu bicicleta sau exerciții de fizioterapie. Pe termen lung, planurile lui înseamnă, de exemplu, că își propune ca, până la 38 de ani, să aibă soție și doi copii, iar până la 50 de ani să fie antreprenor, speaker, autor și, eventual, filantrop.

„Ascult mulți speakeri motivaționali și majoritatea sunt de părere că e bine să ai un plan. De-asta l-am făcut. Poate că nu o să reușesc să fac ce mi-am propus până la 38, poate o să reușesc până la 40 sau 45, dar ideea e să am un plan, ca să pot să trec peste perioadele mai grele. Că mai apar și perioade depresive, mai ales acum, că stau acasă, izolat de patru luni. Și atunci mă gândesc că ok, acum sunt așa, dar eu, pe termen lung, am planul ăla. Faptul că am un plan mă ajută să trec mai ușor peste perioadele depresive”.

Acum, Ștefan nu mai merge constant la psihoterapeut. Doar din când în când, când se mai duce la Centrul de Sănătate Mintală din Botoşani, mai vorbește cu câte un psiholog.

Și-a propus să trăiască viața așa cum vine, zi după zi, fără să neglijeze rezolvarea problemelor, dar nici făcându-și griji când nu e cazul.

„O să le iau pe toate pas cu pas. Poți să-ți trăiești viața normal, să fii fericit. Nu e un impediment că ai o boală psihică. Iei niște medicamente și aia e. Că fiecare are ceva, unul are diabet, altul are cancer. Sunt boli mult mai grave decât o tulburare psihică”, mărturisește Ștefan.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: