Scriitori botoșăneni dincolo de Styx: Romanciera Silvia Obreja Cernichevici

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Silvia Obreja Cernichevici

 

Pe 2 august, s-au împlinit patru ani de la trecerea în neființă a Silviei Obreja Cernichevici, autoare cunoscută mai mult pentru lucrările sale pedagogice decât ca scriitoare. Născută pe 3 septembrie 1928 în Todireni, Botoșani, a absolvit Liceul „Elena Doamna” din Iași și Facultatea de Psihologie-Pedagogie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” (1951), iar din 1963 este doctor în pedagogie. A fost profesor la Catedra de Pedagogie-Psihologie a Facultății de Filosofie de la aceeași universitate (1950-1985). A publicat numeroase studii în domeniul pedagogiei: Existențialismul și problematica educativă contemporană (1971); Istoria pedagogiei (în colaborare cu Șt. Bârsănescu, 1974); Educație și eros (2001) ș.a.

 

A scris însă și câteva romane, devenind membră a Uniunii Scriitorilor din România: Efemeride (vol. I – 1981, vol. II – 1985, vol. III – 1989, vol. IV – 1992); Clubul senatorilor (1993); Moștenirea (2003); Un om pătimaș (2006). S-a stins din viață pe 2 august 2017.

 

Relația omului cu istoria și problemele contemporaneității – aceste două mari teme sunt valorificate de Silvia Obreja Cernichevici în prozele sale. Documentându-se temeinic în arhive pentru a scrie fragmentele cu referire la trecut, autoarea mizează pe exactitatea datelor, chiar dacă cele mai multe dintre personaje sunt fictive. Mediul în care trăiesc acestea, reperele geografice și cronografice sunt fidele documentelor, tocmai de aceea, probabil, multe fragmente din romane sunt scrise în stil reportericesc, fapt care nu reduce din intensitatea evenimentelor evocate. Dimpotrivă, ajută cititorul să vizualizeze locurile descrise:

 

„Sătenii din Hârtoapele nu-și puteau urmări retrospectiv arborele genealogic decât 3-4 generații, iar despre satul lor erau convinși că nu ființează decât de cel mult două sute de ani. Opinie falsă, căci vechile înscrisuri, hrisoave, cartografii arătau că satul exista încă pe vremea lui Ștefan cel Mare. În timpul domniei lui Gheorghe Tomșa, satul, care aparținuse unui anume Onu Postelnicu, trecuse în mâinile lui Ionașcu Pitărel, boier mărunt, fin al acelui postelnic. O bucată de vreme, aparținuse celor din neamul lui Ionașcu Pitărel, pentru ca, apoi, pe la 1803, stabilit ca proprietate, probabil în urma unei danii, în parte a mănăstirii Galata, în parte a mănăstirii Frumoasa. De acest fapt mai amintea acum denumirea de Galata, dată întinderii de pe deal a satului și de Frumoasa pe care o avea partea sa de pe vale” (Efemeride, III).

 

Romanciera excelează în îmbinarea faptelor istorice cu descrieri pitorești ale locului în care se desfășoară acțiunea. Detaliile de peisaj, expuse succint, dar plastic, dau o aură legendară evenimentelor din istorie, făcând narațiunea mai expresivă:

 

„Frontul se înțepenise pe Valea Jijiei și a Prutului și se dădeau doar lupte de hărțuială. De pildă, la Stânca Roznovanu, castelul impunător al acestei vechi familii boierești, situat pe un pinten de deal care se prăbușea brusc, ca un perete, într-o vale largă, trecea dintr-o mână în alta, când nemții și românii, când sovieticii punând stăpânire pe el. După ce, prin aprilie, se părea că iureșul ofensivei sovietice va continua, măturând totul, acest răgaz se prelungi până în vară. Paștele, hârtopenii îl făcuseră în pădure, fiind scoși de trupele germane care puseseră stăpânire pe sat, făcând noi tranșee și amplasamente militare, la care erau puși să sape prizonierii sovietici, pentru a se mai încerca o rezistență disperată pe aceste poziții ale «potcoavei morții»” (Efemeride, IV).

 

Una dintre notele distinctive ale romanelor Silviei Obreja Cernichevici este interesul pentru detaliu în descrierile portretistice. Bună cunoscătoare a psihologiei umane, autoarea elaborează minuțios portretele personajelor. De multe ori, apelează la procedee proprii fiziologiilor din scrierile secolului al XIX-lea pentru a realiza portrete cât mai exacte. Cititorul fie este lăsat să deducă, din descrierile aspectului fizic, caracterul personajului, fie este îndrumat de „credința populară”:

 

„Deodată privirile îi căzură pe o studentă așezată în banca a doua și nu le mai putu desprinde. O remarcase de mult timp, întâlnind-o din când în când, pe culoarele Institutului, dar abia acum putea să o vadă în voie: fata avea plete castanii, ondulate, o frunte înaltă, frumos croită, sub care sprâncene fine, arcuite străjuiau doi ochi mari, prelungi, căprui. Nasul îl avea micuț, puțin avântat, iar gura cu buze pline, lipsite însă de senzualitate, îi sugera un boboc de trandafir. Obrazul oval, alb întregea acest chip care îi apărea ca extraordinar de reușit, distins, fin. Apoi, când fata își puse mâinile pe pupitru pentru a nota ceva, el fu fascinat de frumusețea lor: erau albe, parcă sculptate în fildeș, mici, cu degete și unghii lungi, pline de expresivitate și finețe. Privindu-le, în timp ce fata scria, Teodor își amintea de recomandarea făcută de bunicul său: «Tudorel, când, în viață, vei avea de-a face cu o persoană necunoscută, uită-te atent la ochi, gură și, mai ales, la mâini. O mână fină, distinsă aparține, de regulă, unei ființe umane dotate cu un caracter frumos. Caută să nu prea ai de-a face cu oamenii care au degetele ca niște cârnăciori și unghiile boante, căci sunt naturi vulgare. Și să nu uiți că oamenii cu dinții mărunți nu sunt deștepți…» «Oare ce fel de dinți o fi având?» se întrebă el curios și, în același timp, cuprins de o ciudată neliniște. Curiozitatea avea să-i fie satisfăcută peste câteva minute, când Mihai Secrieru găsi de cuviință să-și învioreze expunerea cu o glumă, care făcu tot amfiteatrul să izbucnească în râs. «Slavă Domnului, n-are dinți mărunți! își spuse Teodor, admirându-i dentiția puternică, regulată, albă. Și ce uluitor de frumoasă, de strălucitoare devine când râde!»” (Efemeride, IV).

 

Deși conțin multe referințe la trecut, prozele Silviei Obreja Cernichevici nu pot fi incluse în categoria romanului istoric. Apelul la istorie se face, mai curând, pentru a prezenta mai convingător și a înțelege mai bine prezentul. Romanele, îndeosebi cele patru volume de Efemeride, alcătuiesc astfel o frescă a societății românești din a doua jumătate a secolului al XX-lea, prezentând evenimente, relații și destine umane aflate sub vremi.

 

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store