Pe 12 aprilie 1962, la închisoarea Aiud, se stingea din viață Constantin Gane, autorul celebrei cărți Trecute vieți de doamne și domnițe. În mărturiile din volumul lui George Ungureanu Camera zero (2009), găsim o descriere răvășitoare a acestui moment dramatic:

„Într-o seară, după numărătoare, [Alexandru Mironescu] intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză.

– Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite! Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat printre jaluzele:
«Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!»

După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de treizeci și cinci de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. Erau orele douăsprezece de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris Trecute vieți de Doamne și Domnițe. A plecat în miez de noapte…”

Născut la Botoșani pe 27 martie 1885, Constantin Gane a absolvit Liceul „A.T. Laurian” din localitate (1903), continuându-și studiile în drept în Germania și luându-și doctoratul la Universitatea din Rostock (1910). Întors în țară, timp de 15 ani, a practicat avocatura la Botoșani și în județul Ilfov. A participat la Primul Război Mondial, descriind ulterior această experiență în câteva volume de memorii (Amintirile unui fost holeric, 1914; Prin viroage și coclauri, 1922). A fost ambasador la Atena (1940-1941). După 1944, s-a implicat în mișcarea de rezistență armată anticomunistă din Munții Carpați, iar în 1949 regimul comunist l-a condamnat la închisoare, unde și-a petrecut tot restul vieții, fiind aruncat, după moarte, într-o groapă comună.

Constantin Gane este autorul mai multor volume de proză istorică: Pe aripa vremii (1923); Întâmplarea cea mare (1927); Trecute vieți de doamne și domnițe (3 vol.; 1932-1939); Farmece. Viața lui Despot-Vodă (1933); Acum o sută de ani. Cronica lunară a anului 1834 (2 vol.; 1935); P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării (2 vol.; 1936); Domnița Alexandrina Ghica și contele D′Antraigues (1937); Dincolo de zbuciumul veacului (1939); Neamul Mavrodinești din Țara Românească și Moldova și monografia familiei Ion Mavrodi vel hatman (1942); Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane (1943); Rădăcini (1947).

Cea mai cunoscută lucrare a lui Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, s-a bucurat atât de aprecierea criticii de specialitate (primul volum a fost premiat de Academia Română), cât și de cea a publicului larg. Autorul reconstituie istoria neamului evocând destinele unor femei din Țara Românească și Moldova care au jucat roluri decisive în soarta domnitorilor, în mersul treburilor în țară sau în construirea relațiilor externe. Impresionează talentul de povestitor al autorului, „capacitatea sa de a face un desant total în epoca pe care o cercetează”, pentru „a deveni – împreună cu cititorul – un martor al evenimentelor de atunci. Tocmai dimensiunea epică a cărții ne oferă acea imagine a trecutului, în virtutea căreia îl putem asimila într-un fel originar: trecutul ca o poveste, sau, mai bine zis, ca o mie și una de povești. Cartea nu ne prezintă așadar o istorie unică, o succesiune rece de fapte, ani, evenimente, ci un șir de istorii. Iar toate aceste povești, puse laolaltă, recompun caleidoscopic trecutul, surprinzând în culori proaspete atmosfera fiecărei epoci în parte. Pagină cu pagină, istoria românilor se țese din firele acestor istorii, care se petrec aievea” (Cristina Cioabă). Sunt relatate povești de dragoste, răpiri și răscumpărări, execuții, toate într-o formulă captivantă.

Personajele din lumi de mult apuse prind viață datorită portretelor pline de expresivitate pe care le face Constantin Gane:

„Marina e întâia doamnă româncă de la care ne-a rămas chipul «autentic». Un epitrafir, țesut de meșteri bizantini contemporani și care se afla înainte de război într-unul din muzeele Petrogradului, ne-o arată pe Marina în bogatul ei costum de doamnă, subțire și mlădioasă, cu ochii galeși, sprâncenele încondeiate și foarte ridicate deasupra ochilor, nasul subțire, gura mică, părul împletit”.

Uneori, narațiunea este pigmentată cu ironie, discursul devenind de-a dreptul savuros:

„Paznicii închisorii au fost unul tras în țeapă, celălalt în piulița în care se măcina orezul, de-a ieșit numai făina din el”.

Și inserțiile anecdotice sunt o modalitate de a captiva atenția cititorului și a dinamiza narațiunea:

„Despre lipsa unei doamne în scaunul Moldovei în timpul lui, ne povestește fiul său o plăcută anecdotă. Sobieski, regele Poloniei, după ce scăpase Viena de turci, se simțise rău. El cuprinse Moldova, pe care voia s-o anexeze regatului polon. De două ori, sub Duca și sub Cantemir, ocupă Moldova de sus. În 1688 era la Iași, iar [Constantin] Cantemir fugar prin sudul țării. Sobieski rupea puțin românește, căci mai trecuse ca flăcău prin Moldova, și apoi mai fusese în tinerețe căpitanul unui polc de moldoveni, de la care trebuie să fi deprins limba. Fiind acum la Iași, își luă reședința la curtea domnească și când era bine dispus vorbea cu boierii moldovenește. Într-o seară, la un chef după masă, el chemă pe țiganii lăutari, poruncindu-le să-i cânte un cântec compus de el «în limba țării». În hohotele de râs ale boierii, lăutarii începură cântecul lui Sobieski:

Constandine

Fuge bine.

Nici ai casă,

Nici ai masă,

Nici dragă jupâneasă!

Cu ajutorul tătarilor, Cantemir se întoarce însă în curând la Iași, alungând pe nepoftitul cântăreț peste graniță”.

Aceeași funcție de reconstituire vie și dinamică a faptului istoric o au și referirile la senzațional:

„A fost o foarte ciudată nuntă [dintre Petru Voievod și Elena], făcută fără mire, care fu reprezentat printr-un procurator (principiul reprezentării directe în chestie de statut personal fiind o inovație, bună sau rea, a timpurilor moderne), tânărul voievod având atunci cel mult 16 ani, un mire aproape copil. Dar ce nu se poate în familiile domnitoare! Afară de un lucru, care nu se poate nici acolo, anume, să se nască dintr-un copil de 16 ani un altul, după numai cinci luni de căsătorie. Ceea ce se întâmplă. În ianuarie 1564, doamna Elena a lui Petru cel Tânăr născu o fată, căreia i s-a zis Theodora, sau Tudorița. Iar doamna Chiajna, ce s-a fi gândit ea, își băgă nora cu zestre cu tot în rădvan și-o trimise înapoi la mamă-sa, la Sibiu. Scandal, scandal, dar cu Chiajna nu era de glumit. Doar știa învățata Mircioaia că copii în 5 luni nu se pot naște. C-o fi plâns Petre Voievod că i s-a luat jucăria, nu știm”.

Ioan Milică observă, pe bună dreptate, că „cine deschide paginile acestei cărţi va descinde într-o clipă la curtea voievozilor români din timpurile vechi: va trece din sala tronului în iatac, va privi apoi de pe zidurile cetăţii luptele dintre falnicii cavaleri şi sălbaticii cazaci pentru a apăra o preafrumoasă Doamnă, se va plimba nestingherit prin grădinile înmiresmate ale palatelor brâncoveneşti, va sta alături de nuntaşi veseli, dar şi de boieri înlăcrimaţi. Va trage cu urechea la intrigile ce leagă şi dezleagă domniile, va asista la încoronări pline de fast, dar şi la crude maziliri. Va călători la Stambul sau la curţile marilor împăraţi, în frumoasa Veneţie, dar şi în ţinuturile sălbatice locuite de tătari.Faimoasa carte a lui Constantin Gane, care a încântat generaţii de-a rândul, ar putea sta sub titlul O mie şi una de poveşti. Şitotuşi, istoria românilor e, în aceste pagini, o istorie care se petrece aievea. Şi care, pentru o clipă, pare să nu mai fie o istorie ce a trecut”.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: