Cum am călcat pe poarta Sanatoriului de Neuropsihiatrie din Podriga am fost haşurat de mii de cuţite din cap până-n tălpi, eram conştient că intrasem în inima unui coşmar, în spatele zidurile impozantului conac boieresc, construit pe la începutul secolului trecut, se ascundea o nemărginită durere. Eram dominat de o frică surdă, în străfundul sufletului nu simţeam nici cea mai firavă licărire de lumină, mă aşteptam să dau peste imagini de groază desprinse din tablourile lui Hieronymus Bosch.

Sincer, invitaţia am primit-o cu reţinere şi scepticism. Cum  adică manifestare culturală cu pacienţii sanatoriului? Ei bine, pe timp ce asistam la programul artistic oferit de aceşti oameni sărmani am văzut şiroind lumină pe feţele lor, dar şi pe chipurile celor prezenţi, dimensiunea umană a câtorva oameni „oarecare” a atins bunătatea divină, efortul acestor instructori de terapie ocupaţională a fost răsplătit de licăririle de lumină din ochii pacienţilor. Nu sunt vorbe mari, dacă destinul a fost crud cu bieţii oameni lăsându-i în ceaţă şi rătăcire, iaca, câţiva semeni de-ai noştri au reuşit pentru câteva ore să le ridice linţoliu întunericul de pe suflete. Puţini sunt cei care ştiu că pentru a antrena câteva sentimente şi emoţii din sufletele acestor năpăstuiţi, au fost necesare zeci de ore de trudă şi răbdare. Brusc, mi s-a proiectat în minte un superb titlu de roman, a unui mare prozator portughez, Joan de Melo, intitulat: ”Oameni fericiţi printre lacrimi”. Da, pentru câteva clipe fericirea a înăbuşit lacrimile. După ce-am văzut spectacolul primul gând care mi-a ocupat minte a fost: ”dacă mintea omului poate fi trimisă în întuneric, de sufletul lui nu se poate atinge nici chiar Dumnezeu”. Sentimentele nu au obârşia în minte, ele irup direct din suflet şi nu urmează decât calea emoţiilor. Poate că-i pretenţioasă concluzia mea, poate că am atins un tărâm alunecos, dar sinceritatea e tot un impuls divin. Am asistat la minuni, am văzut lumină pe feţele acestor „oameni blestemaţi”, până şi metafora eminesciană rostită cu inocenţa unor prunci a avut  o încărcătură emoţională aparte, iar folclorul s-a revărsat în şuvoaie de patimă pe feţele lor. Momentul culminant a fost pe final, când emoţiile pacienţilor şi ale instructorilor s-au intersectat, ca prin minune s-a amplificat fericirea pe chipurile tuturor celor prezenţi. De asemenea, am rămas impresionat de lucrările de pictură ale câtorva bolnavi, sigur, talentul nativ nu poate fi stopat nici de o mie de boli, reiterez ideea că durerea este singurul ferment care dă dimensiune şi autenticitate artei. Personalul acestei instituţii, în frunte cu managerul Florentina Caziuc, merită toată lauda, Sanatoriul Podriga a devenit un loc unde au loc adevărate minuni lumeşti.
Cu toate că s-au trimis invitaţii către toate instituţiile judeţene, n-am văzut picior de politician, probabil că n-au venit din teamă de a nu se… compromite. Cel mai aşteptat a fost vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Mihai Aroşoaie, cel ce răspunde în mod direct de această instituţie medicală, mai ştii, poate că d-lui o fi fost captivul trupul astral, după ce s-a lămurit ce-i… cu trupul fizic. Deh, aşa-i cu ezotericii ăştia de Darabani! Abia d-lui e de compătimit.
Lucian Alecsa