REPORTAJ Hachiko de la padocul din Botoşani: căţelul care îşi aşteaptă ocrotitorul cu ochii umeziţi

E toamnă și la padocul din Botoșani. S-a lăsat frigul și câinii fără stăpân se încălzesc învârtindu-se în cuști și lătrând cu poftă. Cei mai mulți își vor petrece Crăciunul aici, căci nu se îngrămădesc botoșănenii să-i adopte.

 

Dincolo de poarta înaltă cât un trunchi de copac bătrân, se aud câinii lătrând. Două femei, mamă și fiică, așteaptă să li se deschidă.
„Cățelul meu cred că e aici, la padoc”, spune Daniela, fata blondă. „L-am pierdut de aproape două săptămâni și ne gândim că l-au luat hingherii”. Aproape 600 de căței latră în cuștile lor, unii obraznici, supărați, alții cuminți. Ricky e unul dintre cei cuminți. Daniela parcă îi aude glasul, deși odată ce se deschid porțile, cântecul necuvântătoarelor te lasă fără auz, ca scrâșnitul unghiilor pe tablă. Și mirosul greu îți duce mâna la nas fără să apuci să gândești ce faci.

Ricky e-un cățel cuminte

La padocul de câini din Botoșani câteodată e veselie, câteodată nu. Cățeii prinși de hingheri pe străzi se agită în cuști, dar sunt și alții care privesc resemnați printre gratii. Sunt care latră mânioși, sunt și care și cerșesc o mângâiere și se aciuează la picioarele oricărui vizitator. Cei mai noi de obicei latră mult, vor să fie iar liberi. Ricky nu s-a resemnat. El e unul din cățeii cu stăpân care sunt prinși de hingheri și aduși aici, după care uitați. Undeva, pe o alee dintre cuști, cățelul Danielei, de culoarea nucii coapte, își recunoaște stăpâna. Mama Danielei îi ia capul între mâini și Ricky ar ieși printre gratii de fericire, dacă ar putea.
„Uite-l cum plânge, dragul de el. Vezi că are ochii umezi? De zece zile nu mai știm nimic de el. E feblețea întregului cartier, de fiecare dată când iese mama din casă, el sare pe balcon, că stăm la parter, și fuge după ea. Apoi vin vecinii și ne spun că Ricky se plimba pe stradă. Speram să fie așa și acum”, spune Daniela.

Orfelinat de necuvântătoare

Sunt mai mulți căței de rasă, ca Ricky, uitați la Padoc. De cele mai multe ori stăpânii lor nu mai vin după ei. Imediat ce trec 14 zile de la capturare, aceștia intră în programul de adopții, lucru care s-ar fi întâmplat și cu animalul de companiei al Danielei, dacă aceasta ar mai fi întârziat. Apoi formalitățile se îngreunează.
Dumitru Paveliuc este cel care administrează adăpostul. Nu este mare iubitor de animale, dar își face treaba. „Cățeii sunt ținuți bine aici, au tot ce le trebuie, vin mereu voluntari de la Asociația ADOR și îi mai îngrijesc”, spune arătând spre un coșuleț de nuiele. Când aude că vreau să adopt un cățel, se înseninează brusc și mi-i arată pe cei mai frumoși. Nu prea vin oameni să adopte. În jurul nostru se mai plimbă voluntarii de la ADOR și Daniela cu mama ei care nu înțelege de ce nu-l poate lua pe Ricky acasă.
Trecem pe lângă un gard pe care stau rezemate câteva mături de nuiele și rândurile cu cuști parcă nu se mai termină. Mă simt ca la un orfelinat, aș lua un cățel mare și bătrân, dar mi-e teamă că are năravul aspru. Ăștia mai mici sunt mai năzdrăvani, și cei mici, exact ca bebelușii nou-născuți, sunt rari. Dl Paveliuc îmi explică procedura de adopție, dar din toate actele necesare, eu nu am decât buletinul. Parcă și lui îi pare rău că plec fără nici un cățel. I-aș lua pe toți, dar 600 sunt cam mulți.
CITEŞTE ŞI: