În vârstă de 98 de ani, Mircea Carp trăiește astăzi la Munchen. Dar cum amintirile și dorul de țară nu țin cont de distanțe, nici de vârste, iar Botoșanii au rămas definitiv în inima fostului jurnalist de la Vocea Americii și Europa Liberă, avem parte astăzi de încă un dar: povești din interbelicul botoșănean și nu numai, cu personaje de legendă sau cu locuri care fac parte din istoria scrisă sau nescrisă a unui Botoșani care a fost să fie, pe atunci, printre cele mai frumoase din țară.

Cum s-a predat haiducul Coroi după ce a fost cules de la ibovnică chiar de către avocatul Pilat, o noapte în vagon cu caii Regimentului, reîntâlnirea peste ani cu Moș Crăciun din copilărie. Dar și legende cu marele Constantin Tănase în crâșmele orașului Botoșani, despre faimoasele pârjoale și vinul la fel de faimos din restaurantul gării din Verești.

O ”scenă demnă de un film de aventuri”: Dispariția banditului Coroi

-Domnule Mircea Carp, ne-ați obișnuit ani la rând, la Europa Liberă, ”să auzim numai de bine”, chiar dacă nu întotdeauna veștile din țară erau încurajatoare. La fel și astăzi, doar că de data aceasta vă provocăm la o întoarcere în Botoșanii de demult. În Botoșanii copilăriei dvs., în orașul de care ați rămas, se pare, iremediabil îndrăgostit. Știm că ați revenit la Botoșani și după ce părinții au părăsit nordul Moldovei. Vă rugăm să refaceți cu noi, pe drumul amintirilor, încă un drum în orașul lui Eminescu.

-Odată, întors de pe front, în primăvara anului 1943, în loc să-mi continui drumul și să mă duc la București, unde mă aștepta mama, mă cuprinsese dorul de Medelenii  copilăriei mele – Botoșani, așa că am hotărât să mă duc acolo să-mi revăd prietenii și locurile dragi ale copilăriei. Ajuns la Botoșani, m-am urcat într-o trăsură condusă de un bătrân evreu, pe care l-am rugat să mă ducă pe strada Agafton, la Conu Vasile Pilat. Birjarul mi-a răspuns că se vede că nu am mai fost pe acolo demult, că strada Agafton nu mai este așa cum a fost, că lucrurile s-au schimbat și că familia Pilat nu mai locuia acolo, ci în altă parte a orașului, unde de altfel m-a și condus. I-am găsit pe cei trei Pilați, conu Vasilică, duduia  Elena și pe Liuca. Am dat buzna peste ei, dar toți s-au bucurat mult să mă revadă. Am rămas acolo două zile, bucurându-ne cu depănarea amintirilor noastre și mai ales de cele cu Liuca, de aventurile noastre ”tarzaniene”, de orele de joacă la familia Ranet, desigur cu Măriuca, sau cele din grădina minunată a conului Blebea.


-Ce amintiri ”depănau”, cum ziceți, vechii tovarăși de joacă și copilărie?

-Din una în alta, mi-am amintit de un moment la care eu am fost prezent, ca și multă altă lume, în care Conu Vasilică și-a demonstrat dibăcia și măiestria avocățească: într-o dimineață, când toată Poliția îl căuta pe vestitul, temutul și faimosul Coroiu care dispăruse fără urmă cu o noapte în urmă și tot orașul era într-o mare agitație. Conu Vasilică Pilat s-a urcat într-o trăsură și a plecat în grabă, întorcându-se după câteva zile voios și ”bine dispus”, aducându-l cu el și pe faimosul ”haiduc” pe care îl găsise la una din ibovnicele ”căutatului”.

(Procesul lui Coroi - Foto: Drăgușanul.ro)

Conu Vasilică a fost primit cu urale de personalul Palatului de Justiție al târgului. Coroiu, la fel de ”bine dispus”, a salutat la rândul lui, dându-și jos pălăria în fața Conului Vasilică, și apoi s-a predat.


-Erați acolo, alături de tot orașul?

-Deși eram prea mici atunci ca să înțelegem ce se întâmplă, făceam și noi parte din mulțimea de gură cască  prezentă în târg, dar nu am uitat nici până astăzi acea scenă demnă de un film de aventuri.



O noapte în vagon, cu caii Regimentului. Și o prietenie cu ”dezamăgiri”

 

-Ați avut aici, la Botoșani, și un prieten cu care mai târziu, în viață, de multe ori v-ați intersectat: Adrian Marino. Ce vă amintiți din anii de atunci și ce s-a petrecut mai târziu?

-Împreună cu Liuca, noi am petrecut multe vacanțe de vară împreună la Botoșani, iar mai târziu și cu verișorii ei, Adrian și Dan Marino. Familia Marino locuia la Iași, avea oarecare probleme de a-și stăpâni năstrușnicii fii. Pentru a-i liniști pe cei doi frați zburdalnici de felul lor, și care nu se înțelegeau deloc intre ei, familia îi trimitea cu rândul sau pe amândoi la duduia Elena Pilat, la ”Botșeni”. Duduia Elena știa cum să-i strunească, dar în același timp îi făcea plăcere să-i aibă în casă alături de Liuca. Casa lor era o casă mare și frumoasă, elegant aranjată cu o grădină superbă, adevărat parc, împodobită de la poartă până la intrare cu alei de trandafiri înalți și parfumați, pe care noi, copiii, îi admiram de fiecare dată când treceam printre ei, dar ne bucuram și de acei trandafiri speciali, mai ascunși de ochii noștri, din care duduia Elena făcea dulceața pe care o gustam cu mare plăcere.

(Sursa foto: ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”, de Mircea Carp)

Amator de fotbal (și atunci, ca și acum,- recent am aflat vești bune despre echipa de fotbal de la Botoșani) organizasem o echipă cu numele ”Venus”, formată din Dănică - Dan care era portar, iar noi trei, Adrian, Liuca și cu mine eram înaintașii.

Când am mai crescut și apoi, în anii petrecuți des împreună, s-a cimentat între noi o prietenie de lungă durată, mai ales între mine și Adrian (care era de vârsta mea), dar care s-a transformat în cele din urmă în cea mai mare dezamăgire a vieții mele, neiertându-i niciodată faptul că s-a înrolat mișelește în slujba celor care trădau exilul românesc, trădând înseși sentimentele mele și ale familiei mele. După cum se știe, e bine să nu spui niciodată ”niciodată” și mai ales să nu scrii niciodată ”niciodată! Așa cum am aflat din informații ulterioare, și așa cum am spus chiar în interviurile pe care le-am dat eu mai târziu, mi-am revizuit, în parte, reacția mea.


-Tatăl dvs. era ofițer de cavalerie, acesta fiind și contextul în care ați ajuns să locuiți o vreme în Botoșani. Cum v-a marcat acest fapt copilăria?

-Îmi amintesc, de pildă, de perioada în care, având 3-4 anișori, tatăl meu, comandant la Regimentul 8 Roșiori, urma să comande unitatea la tradiționalele manevre de toamnă. Împreună cu mama și cu mine, și cu foarte multă lume participantă la astfel de evenimente ale orașului, am asistat la defilarea regimentului, de la cazarmă pe Șoseaua Națională, până la gara unde avea să urmeze îmbarcarea ofițerilor, soldaților și cailor, în trenul care avea să-i (să ne) ducă la locul manevrelor. Pentru mine avea să fie o nouă surpriză, o nouă aventură, să fiu mai mult timp cu caii, animalele pe care le-am admirat și iubit o viață. După cum spuneam, urma să petrec împreună cu tatăl și cu mama mea, cu cei trei cai și cu ”Ține caii” (așa li se spunea soldaților care aveau grijă de cai) într-un vagon în care eram toți împreună, noi trei, soldații și caii. Astfel, am călătorit o noapte întreagă în care am auzit și simțit  caii nechezând, dând din copite, respirând, pufăind, iar soldații vorbind cu ei că să-i liniștească, să le înlăture teama călătoriei cu trenul. Dimineața ne-am trezit cu toții. Cailor li s-au adus furajele și apa, iar nouă, părinților mei și mie, ca și soldaților, un ceai fierbinte și o bucată de pâine de la manutanță. Nu aș putea uita niciodată acele  nopți, pentru că acea noapte s-a repetat încă de câteva ori, și în care eram însoțit de  muzica aceea blajina cu care mă încântau caii și de mirosul cald al paielor amestecat cu cel al cailor.

Trebuie să adaog că în armată, la cavalerie mai ales, era un obicei ca ofițerii și subofițerii să petreacă momente sau evenimente împreună cu trupa. Așa de pilda, un astfel de eveniment era Crăciunul, când toate ”gradele” luau masa împreună, iar subofițerilor cu copii li se înmânau cadouri pentru copiii lor.



Nicidecum, nicicum, nicicum!

-Crăciunul în interbelicul românesc, dar într-o familie cu tată ofițer. Venea și Moș Crăciun?

-Seara de Crăciun, ca întotdeauna, aveam să o petrecem cu familia, câteva rude și prieteni. Așa s-a întâmplat și în acel an, primul de la Botoșani, când, cu zile întregi înainte, așteptam cu nerăbdare să văd bradul de Crăciun pe care mama desigur îl împodobise în secret, pe Moș Crăciun și sacul lui cu jucării. Între timp ninsese ca în povești și neaua se așternuse sclipitoare pe întreagă mica gradină din fața casei și anunța o poveste la fel de frumoasă ca în fiecare an de Crăciun. Din vecinătate se auzeau clopoței pe diferite tonuri și glasuri curate și vesele de colindători, care duceau la toate casele vestea cea mare.

Împreună cu tata, cu mama și câțiva musafiri de-ai noștri am alergat la ușă în așteptarea colindătorilor care se apropiau tot mai mult.


-Cine erau colindătorii?

-La început au venit prichindeii cu obrajii roșii de frig, dar și de bucurie, de la școala primară. După ce au colindat, au primit dulciuri făcute de mama și câțiva bănișori. Apoi a venit un alt grup de colindători, pe care eu i-am recunoscut imediat pentru că erau de la casele de pe strada Agafton, unde era și casa noastră. Alte colinde, care de care mai frumoase, alte prăjituri și ceva mai mulți bănișori. În fine, a apărut un grup de colindători mai mari, elevi ai cunoscutului liceu A.T.Laurian. Vocile lor puternice i-au ademenit și pe ceilalți musafiri ai noștri rămași în casă și nemaiținând seama de frig și de zăpadă și-au manifestat dorința de a asculta și primi vestea cea mare a Nașterii Domnului. Tata i-a răsplătit pe aceștia cu ceva mai mulți bani, dar și cu câte un pahar de vin, căci – da - ei erau deja mai mari. Încetul cu încetul grupele de colindători au tăcut, era târziu, iar noi, plini de nea pe cap și umeri, dar cu sufletele încântate, ne-am retras cu toții în casă, în așteptarea lui Moș Crăciun și la ospățul de mai târziu.


-Cea mai frumoasă așteptare pentru un copil!

-După așteptarea care părea fără sfârșit, mama a deschis ușa salonului, au intrat musafirii și la urmă eu, ținut de mână de tatăl meu. Moș Crăciun era în salon! Ne-am oprit la ușă și eu am privit imediat ochii lui Moș Crăciun. Spre Moș Crăciun?! Nicidecum, nicicum, nicicum! Am exclamat categoric și hotărât! El nu este Moș Crăciun adevărat, el este Luluca Teohari ofițerul… și m-am oprit. O tăcere absolută s-a lăsat peste întregul salon, dar primul care și-a revenit repede și a spart gheața a fost însuși Moș Crăciun! Cum adică, nu crezi că eu sunt Moș Crăciun? A spus el. Păi atunci am să iau jucăriile pe care ți le-am adus și am să le duc unui alt copil care crede în mine! S-a ridicat ferm și a făcut gestul de plecare. Asta-i prea mult, mi-am zis. Nu aveam de ales, așa că i-am căzut în genunchi și i-am cerut iertare. El m-a mângâiat părintește pe frunte, mi-a dat jucăriile pe care mi le adusese, eu i-am mulțumit cu inima cât un purice și apoi a plecat. Astfel toată lumea a fost mulțumită, a admirat pomul, m-au mângâiat toți cu înțelegere pe frunte și apoi s-au îndreptat spre masa plină de bunătăți care îi aștepta, iar noi, copiii, am tuflit-o la jucăriile aduse de ”Moș Crăciun”!


-L-ați revăzut, l-ați reîntâlnit mai târziu în viață pe Luluca Teohari?

-Au trecut ani de zile, eram acum sublocotenent când m-am întâlnit în curtea unui regiment cu căpitanul Luluca Teohari, care mi-a făcut un semn să mă opresc, m-a chemat la el și reamintindu-mi întâlnirea noastră dintr-un anumit Crăciun m-a întrebat: de unde știai tu atunci că eu eram Luluca Teohari, ofițer în regimentul tatălui tău? I-am răspuns amuzat: pe atunci mă duceați des să încalec caii și mă ajutați să mă urc în șa. Vrând-nevrând, mă atingem de cizmele dvs. și astfel le vedeam mereu. Aveau o mică zgârietură într-o parte. L-am lăsat pe dl. căpitan Luluca Teohari mirat de atâta spirit de observație al mânzului de patru ani de atunci. Apoi ne-am salutat și ne-am despărțit fiecare amintindu-ne, eu de primul Crăciun petrecut în casa noastră de la Botoșani, el de Crăciunul în care un mânz de patru ani l-a recunoscut cu dibăcie.

”La calul bălan, la calul bălan”: Constantin Tănase în crâșmele Botoșanilor

-Cum erau Botoșanii din punct de vedere cultural?

-Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii. Avea școli primare precum aceea la care am învățat eu (Școala numărul 4) cu neîntrecutul ”dom`” învățător Manoliu, licee precum liceul A.T.Laurian, dar și un Teatru în piața principală a orașului, mai mic decât cel de la Iași, dar frumos, și cu o istorie pe care am aflat-o în timpul revenirilor mele la Botoșani, și acesta este doar un aspect despre Botoșaniul cultural. Nume celebre atestă acest lucru, iar legat de teatru am aflat că pe la 1848 boieri și cucoane din Botoșani jucau teatru în scopuri filantropice, iar sumele erau în folosite pentru a ajuta săracii, iar în 1858, un număr de 70 de boieri și negustori au adresat Ministerului de Interne o petiție prin care cereau ”înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Cât despre piesa ”Fântâna Blanduziei (printre primele piese dramatice în limba română) prezentată în 1885 de Teatrul National din București, la Botoșani cu participarea marilor actori Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, Veronica Micle scria ”în Botoșani entuziasmul și ovațiile nu au lipsit”. Mai amintesc că au trecut pe acolo Agatha Bârsescu și  Constantin Tănase. Iar de-a lungul anilor încă mulți alți actori importanți.

Teatrele mari veneau vara în turneu la Botoșani și printre ele se afla și teatrul Comedia al marelui Constantin Tănase. Desigur, când eram copil, eu nu am participat la aceste  spectacole, dar părinții mei îmi povesteau despre acestea. ”Venirea lui era un eveniment deosebit la Botoșani, atât prin spectacolele pe care le dădea, cât și prin participarea întregului ansamblu - nu numai a actorilor, dar și a celor mai tinere dansatoare. Mi-au povestit părinții un eveniment deosebit de amuzant: la o petrecere la care a participat tot ansamblul lui Tănase, la restaurantul principal din Botoșani, s-a deschis ușa cea mare și a intrat în local căpitanul Chirculescu pe calul lui alb, moment în care, cu o inspirație de moment, marele Tănase a început să cânte: ”La calul bălan, la calul bălan, cu șaua-i verde…”. Cântecul a făcut ocolul României de atunci și a fost cântat în tot felul de localuri și la diferite petreceri; a fost chiar numele unui spectacol dat de Constantin Tănase la teatrul ”Cărăbuș” din București” (fragment din cartea mea – ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine”, editura  Polirom 2012).


-Constantin Tănase avea să devină curând un personaj incomod pentru comuniști. L-ați văzut vreodată pe scenă, la Botoșani sau în altă parte?

-Chiar dacă atunci eram copil și nu am fost la spectacole, am avut ocazia să văd ansamblul marelui Tănase mai târziu, la București. Dar atunci lipsea marele comediant, care fusese arestat deoarece își permisese să caricaturizeze momente legate de prezența unor puteri străine în România în timpul războiului. Versurile care au dus la arestarea lui au fost ”Rău a fost cu ”was ist das” / Da-i mai rău cu ”davai ceas”. Multe din cupletele sale de mare succes au fost scrise de un botoșănean, Ion Pribeagu, pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici.

(Marele actor Constantin Tănase)

Nici Securitatea nu a putut să-l țină departe pe marele Tănase de public, eliberându-l destul de repede, iar  reapariția sa la teatrul său ”Cărăbuș” a avut un foarte mare succes. Din cauza nasului său mare, unul dintre momentele amuzante de la începutul spectacolelor era că ”apărea un nas și apoi… Tănase, la un sfert de ceas”.



Un popas în gara din Verești

-Vă mulțumim, domnule Mircea Carp, pentru că ne-ați permis să vă însoțim în această ”călătorie” în Botoșaniul secolului trecut. Nădăjduim că mama dvs. a iertat atunci acel ocol sentimental, acea evadare spre prietenii din copilărie…

-Șirul amintirilor depănate în casa Pilat cu Liuca s-a terminat și a venit vremea să mă pregătesc de plecarea la București. La poartă mă aștepta același birjar care mă adusese și cu care mă înțelesesem să mă ducă la gară în ziua plecării.

Am plecat cu trenul spre București, ca să mă întâlnesc cu mama mea care mă aștepta cu nerăbdare să-i explic întârzierea sosirii mele la întoarcerea de pe front. Eram convins că va înțelege de ce pașii m-au dus mai întăi la Botoșani! Dar, ca toți călătorii din acea vreme și din trenul respectiv, am mai zăbovit un pic pe drum pentru că la Verești trenul făcea o haltă mai mare și am savurat și eu, precum ceilalți călători, faimoasele pârjoale de la restaurantul gării și vinul la fel de faimos. Apoi mi-am continuat drumul.


-Au urmat și alte ”evadări” către Botoșani, până când ați plecat (ceea ce avea să fie evadarea reală, dură”) din România?

-Am mai revenit la Botoșani și i-am revăzut pe unii dintre prietenii mei, pe Liuca, pe Mărioara, pe fratele Liucăi – Ghighi - care a devenit mare doctor și s-a căsătorit cu sora lui Constantin - Coti- Abeles, cunoscutul pilot de aviație. De fiecare dată reveneam acolo cu emoția copilului din mine care a trăit în atmosfera aceea romantică, plina de cultură și nume celebre, bucurându-se din plin de farmecul orașului de provincie cu tainele lui și de dulcele parfum al copilăriei.


-Vă mulțumim din nou și, desigur, vă mai așteptăm la Botoșani.

-Și acum, ca întotdeauna, îmi iau rămas bun de la dvs. toți, dar astăzi în primul rând de la dragii mei botoșăneni, vechi și noi. Să auzim numai de bine!

Alte povești despre Botoșanii de odiniioară în articolul Fostul director de la Europa Liberă, mărturisiri despre ”Botoșanii copilăriei mele”: Ne lumina și ne sfințea doar poezia lui Eminescu – GALERIE FOTO

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: