Ultima sâmbătă din luna mai. Drumul de la Botoșani la Todireni a fost un coșmar pe roți, pentru că altfel nu puteai privi către șoseaua viclean-șerpuită, care se răsfăța nerușinată ca o buleandră veche, găurită de vreme și de indiferența autorităților. Doar cerul de un albastru marin și roșul tulburător al macilor mai salvau miraculos ziua.

Din discuțiile anterioare cu Gelu Tofan înțelegem că, foarte curând, în micul Ceir din Todireni va fi să fie sărbătoare mare. Mare cât 100 de ani. Un monument, o ceremonie, un site, o poveste.

Povestea ne revenea nouă și urma să fie prezentată sub forma unui reportaj în Botoșăneanul. De aceea, pe 29 mai 2021, eram pe un drum la capătul căruia ne aștepta o poveste. Nu știam atunci că Gelu Tofan se va furișa din ea înainte de plănuita sărbătoare.  

În acest an, Ceir, satul natal al lui Gelu Tofan, împlinește 100 de ani. ”În 2021 dorim să marcăm acest eveniment prin construirea unui monument dedicat împlinirii a 100 de ani de la stabilirea primilor locuitori ai Satului Nou, denumit Ceir, să organizăm o ceremonie în vara acestui an și să construim un site cu istoria satului”, anunța omul de afaceri pe la jumătatea lunii mai a acestui an.

Neobosit, entuziast, cu o îndrăzneală a spiritului pe care doar vechii cărturari o mai manifestau, Gelu Tofan organiza, mobiliza, îndemna și încânta printr-o vioiciune de invidiat. Scotocea arhive, punea cap la cap documente, intervieva și înregistra tot ce credea că îl va ajuta să creeze în final o monografie completă a satului natal. În paralel, și o carte despre propria familie. 

Nu a mai apucat să finalizeze marele său proiect.

Între covid și cancer

L-am întâlnit după ce trecuse (martie-aprilie) printr-o formă dură de Covid-19. Nu s-a plâns nicio clipă de nimic. Avea aerul unui aristocrat, cu gesturi simple, și totuși îmbrăcate într-o politețe intimă, reținută, ca și cum s-ar fi adresat mai ales sieși. O extraordinară forță de muncă, o infinită dorință de a duce la final proiectul Ceirul Centenar.   

Discuția a rămas mereu în marginea a ceea ce avea să se întâmple cu adevărat important: monumentul care va marca 100 de ani de la înfiinţarea satului Ceir. Moment ce trebuia să fie precedat de apariţia în publicația Botoșaneanul a reportajului-poveste.

Poveste care, de atunci, a tot așteptat. Câteva telefoane, cu o voce care își pierdea parcă tot mai mult din entuziasm, din curaj, dar care ne asigura că proiectul merge mai departe. Spera ca drumul dintre Botoșani și Todireni să fie reabilitat, așa cum primise asigurări, iar sărbătoarea satului să fie una cu adevărat strălucitoare.

Apoi a fost tăcere.

O tăcere care, acum știm, s-a transformat în veșnicie. În luna august, după cum a mărturisit fiul lui Gelu Tofan, omul de afaceri și de suflet (sufletul Ceirului) a fost diagnosticat cu un cancer în stadiul 4, cu metastaze în corpul care învinsese Covidul, fără să știe că era doar o victorie amăgitoare.

A refuzat operația, a refuzat tratamentul care l-ar fi mistuit trupește. A murit pe 22 octombrie. Demn în viață ca și în spirit, a plecat fără zarvă, tăcut ca o rugăciune.

Botoșăneanul va publica în perioada următoare reportajul-poveste realizat în acel sfârșit de mai 2021.

Până atunci, vă oferim interviul realizat cu Gelu Tofan în acel 29 mai, în Ceir.

„Aș vrea să le aducem aminte multora că au plecat de aici”

(Satul Ceir - Todireni)

-1921 – 2021, un secol de istorie. Sau 100 de ani de Ceir, cum spuneți. Cum veți marca Centenarul, domnule Gelu Tofan?

-Noi am vrea să marcăm 100 de ani de la înfiinţarea satului Ceir undeva în iunie, în funcție de cum termin eu monumentul și de o anume mobilizare.

-În afară de simbolul centenar, ce impact credeți că va avea acest moment / acest monument în comunitate?

-Simțim cu toții, în aceste vremuri, lipsa de civilizație, de educație. Copiii de azi nu mai au parcă nici atașamentul față de locul unde se află... Înainte, chiar dacă eram mai amărâți și mai săraci, exista patriotismul local (nuanța bună a sa), chiar se manifesta și era o valoare pe care mulți o prețuiau. Aș vrea să încercăm ușor-ușor să le aducem aminte multora că au plecat de aici, că nu ar trebui să uite cum au trăit odinioară.

-Și veți începe cu acest proiectat monument.

-Pentru asta, da, vom face un monument din granit în care vor fi încastrate numele fondatorilor satului, cu Moș Ionică, nume confirmate de arhivă. Am reconstituit cu documente modul în care au fost împroprietăriți primii câțiva zeci de oameni veniți aici. Separat vom documenta și detalia, pentru că sunt niște recorduri realmente care au fost atinse aici. În primul rând de natalitate, și vorbim despre familii cu 11, 12, 13, chiar și 14 copii. Un moș al meu, Tofan, am numărat noi - mătușa Marița mai trăiește, are cam 98 de ani -  are peste 250 de urmași. El avut 12 copii, dintre aceștia 6 au avut fiecare peste 10 copii, dintre care unul 15. La rândul lor, la fel...

-Să spunem că vorbim despre oameni veniți aici, din Bucovina, în urmă cu 100 de ani. Cum au evoluat aici, cum s-au adaptat?

-După colectivizare, practic evoluția satului a ținut pasul cu societatea. Mulți oameni au venit dintr-o zonă a Rădăuțiului mai bogată, să nu uităm că bucovinenii trăiseră în regim austriac...

-Oamenii din Bucovina au fost mereu mai orgolioși, mai mândri. Vă amintiți dacă au existat rivalități între ceireni și celelalte sate?

-Eu sunt născut în 1960. În 1967 am mers la școală. Îmi amintesc, din acei ani, că trăiau încă mulți dintre venetici, cum erau numiți bucovinenii. Totdeauna între satul nou și comună a fost o rivalitate. Celor din satul nou nu prea le convenea să ia o fată din comună, de exemplu, și între ei mai erau rivalități. Cei veniți din Imperiu erau mai presus de răgățeni. Pe de o parte disputa dintre bucovineni, apoi bucovinenii cu restul satelor din jur. Rivalitatea asta a existat mereu.

-Privim astăzi către un sat foarte diferit de cel de acum 100 de ani, cum este și firesc. Dumneavoastră înșivă ați revenit acasă, ați modernizat și ați inovat chiar, nu doar prin afaceri, ci și în zona culturală.

-Satul s-a modernizat în primul rând. Am avut curiozitatea să număr casele ridicate după 1990, și în special casele moderne. A mea a fost prima, este adevărat. Inițial a fost o casă de oaspeți, de protocol, dar pe care o voi transforma și mă voi muta eu definitiv.

15 ani am organizat aici tabere de creație, ceramică, sculptură și evenimente literare. Am mers în sat și am numărat câte case moderne, ca la oraș, sunt aici și câte în comună.

În satul bucovinenilor numărul era dublu de case moderne decât în toată comuna. Iar în comună, jumătate erau făcute de unul dintre copiii plecați de aici. Revenind la rivalitatea pe care am prins-o și eu, îi cunoșteai după port, după boandă, după chimir, după vorbă. De exemplu, cei veniți din Bucovina spuneau pomânt, pamânt, nu pământ. Copcil, caniță... Diferențele, ușor-ușor, s-au uniformizat... De aici au plecat la studii mult mai mulți decât în restul comunei. Era o consecință a influenței austriece de aproape 200 de ani, de trai în Bucovina  cu capitala la Cernăuți. O provincie care a aparținut, de la înghițirea de către austrieci, de Viena.

-Cum veți folosi concret această documentare care durează de ceva ani?

-Vreau să scriu o monografie a satului. Da, am o documentare destul de serioasă, am ajuns inclusiv la Viena pentru surse, documente etc. Deocamdată am un cont pe Facebook, adun mai departe informații, documente, apoi voi face și un site. Când voi avea mai multe informații despre istoria acestui sătuc, Ceir...

-Dezvăluiți-ne ceva din această poveste fascinantă. De pildă, de unde vine numele sătucului?

-Ceir e un cuvânt turcesc și înseamnă imaș. Când au primit bucovinenii aici pământ, la reforma agrară din 1921, ei au venit pe Cier, unde era un pământ bun, negru. La mine, pe certificatul de naștere din 1960, scrie așa: Tofan Gheorghe, născut în satul Ceir, comuna Todireni, raionul Trușești, regiunea Suceava. Era forma sovietică de organizare administrativă a țării. Denumirea vine de la acest deal și precede, așadar, venirea bucovinenilor. Primul sat de aici, unde se termină Ceirul, când eram eu mic se chema Jumătățeni. Era jumătatea distanței dintre Dorohoi și Iași, locul unde se schimbau caii poștalioanelor. Asta până să apară trenul care leagă Dorohoiul de Iași. Și i-a rămas numele de jumătatea căii, Jumătățeni. Am găsit însemnări în arhive despre acest lucru.

Dar mai am mult de lucru. Luni am întâlnire cu doamna directoare de la Arhivele Naționale Botoșani, am cooptat și două fete de la Teologie care, sub îndrumarea prof. Mihai Poclid, ne ajută să mai extragem informații din documentele de arhive.

-Cât de grea este această muncă de documentare? Unde ați întâmpinat cele mai mari probleme?

-E o sărăcie mare de informații, din păcate. Noi nu avem vocația istoriei, nu am știut de-a lungul vremii să conservăm informații.

Eu lucrez la o carte, pentru că am vrut să văd de unde venim, forma de organizare, ca urmare a trecerii Bucovinei în stăpânirea Austriei, de exemplu. Bucovina a avut cadastru de pe la 1800. Am documente, din Tofan în Tofan, care s-au născut de la 1768 încoace, deci de 250 de ani. Am registrul de nașteri, registrul de morți, până când au venit aici. Ei, am mai multe documente din Tofan în Tofan din 1768 până în 1821 decât din 1821 până în 1850.

Când au venit în Regat aici au adoptat obiceiurile locului. Așa se face că la 200 de ani, astăzi, încă în zona aceasta cadastrul nu e finalizat.

Dar am făcut eu altele mai importante și mai grele, o voi face și pe asta. Ar fi frumos dacă am reuși să mascăm cumva mândria asta de a veni de acolo, care iată că s-a păstrat și la 100 de ani, sau măcar mai pâlpâie.

-Ce fel de oameni au fost bucovinenii veniţi acum 100 de ani în Ceir? În afară de faptul că au avut mulţi copii?

-Oameni cu o extraordinară speranţă de viaţă, chiar dacă au trăit şi ei în sărăcie cruntă, cu război și cu foamete. Bunica mea dinspre tată a trăit aproape 100 de ani, Moș Ionică are 100 de ani. Au o fibră bună, da!

-Au rămas toți în Ceir sau pe parcurs au mai ”dezertat” dintre ei?

-Lovitura de osândă a fost când le-au luat pământul. Legea din 1921 spunea că, dacă accepți să vii dintr-o zonă suprapopulată, cu pământ puțin, într-o zonă cu deficit de oameni, dar pământ suficient, cum era aici, primeai 5 ha de teren și un loc de casă. În Bucovina, la Burla, acolo cine are un hectar e considerat bogat. Pentru că acolo pământul e puțin și oamenii mulți. Așa i-a încântat să vină, dar apoi mulți au plecat. Era un sat, Epureni, apoi peste deal altul, Movileni, două sate care s-au desființat... Oamenii au venit aici pentru pământ, mulți cu copii. Dar a venit din urmă comunismul și le-a luat pământul înapoi, cu colectivizarea. Te puteai înscrie în CAP sau îl donai. În satul meu au fost oameni care au donat, numai să nu intre în colectiv. În 1990, când s-a dat înapoi pământul, cei care au donat au luat primii terenul înapoi, așa a fost prevederea legii.

Primul pas, așadar, a fost anul 1921, când au primit pământul. Colectivizarea a fost în 1962 aici, care nu a vrut să intre în CAP a donat pământul și a plecat, așa a făcut și  tata, care apoi a intrat în construcții. Unii, chiar până la colectivizare, au vândut pământul și au plecat în Bucovina. Au fost și situații din acestea...

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: