Cinema Unirea Botoșani, puțin înainte de ora 19.00. În sus și în jos, pe pietonal, puhoi de lume. Covorul roșu se furișează parcă stingher din cinematograf și, treaptă cu treaptă, duce și aduce oameni. Zumzăială de tot soiul, adolescenți cu telefoane pâlpâind continuu, bunici care vin ținându-se de mână, preoți purtând după ei gloate de tineri la fel de neastâmpărați ca cei sosiți deja. Profesori.

Este ora la care, în fața televizoarelor, se așteaptă marea dezbatere a unuia dintre candidații la prezidențialele de duminică. Două lumi. ”Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe”.

Premieră de gală ”Între chin și amin”. Un film de Toma Enache despre Experimentul Pitești

Sala plină. Mica întârziere pare anume menită să consume agitația și foiala. Telefoanele încă pâlpâie în sală, râsete și tot soiul de icneli adolescentine.

Toma Enache apare în fața publicului. În vorba lui se amestecă vocile neastâmpărate ale celor tineri, care nu sunt convinși că filmul ce stă să înceapă merită cu adevărat timpul și atenția lor.

”Ce veți vedea în această seară este doar o mică parte din grozăviile și nenorocirile care s-au petrecut la Pitești după 1949. Din nefericire, multe din întâmplările pe care le veți vedea în film sunt foarte reale. Mă bucur că sunt și foarte mulți tineri aici. Nu știu câți ați citit ceva despre Experimentul Pitești, despre reeducarea prin tortură. Dar chiar dacă este un film dur, îmbină partea de rai, colțul de rai pe care fiecare dintre noi îl avem, casa noastră, familia noastră, și infernul de la pușcăria de la Pitești. Acest film nu a fost făcut ca o răzbunare, ci în memoria tuturor celor care au pătimit în temnițele comuniste”,

Toma Enache, regizorul filmului ”Între chin și amin”

Filmul începe după alte clipe care se prelungesc în zumzetul sălii. Abia când întunericul topește fiecare luminiță de telefon și stinge toată vorba, pe ecran imaginile prind să se deruleze.

Primul cadru. Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, și regizorul Toma Enache, oameni care par să avertizeze spectatorul că ceea ce va urmări nu este o ficțiune.

”Între chin și amin” nu este un film pe care să îl așezi în calapodul unei critici obișnuite. Este absurd, de pildă, să decupezi un personaj și să-l analizezi din perspectiva jocului actoricesc. În filmul lui Toma Enache actorii nu interpretează. Nici nu (se) joacă. E un fel de transă în care sunt prinși de la un capăt la altul al peliculei. E acea lume răsturnată pe care regizorul o folosește foarte des de-a lungul poveștii, obligând parcă spectatorul să fie părtaș la întreaga simțire a personajelor.

Imaginile sunt puternice. Sunt dure, acea duritate care sfâșie în carne vie. Acea duritate care provoacă rău fizic doar privind. Și totuși, cei familiarizați cu paginile de memorialistică dedicate Experimentului Pitești știu că ”mai mult și mai mari decât acestea” s-au petrecut între zidurile pușcăriilor comuniste.

Foiala a încetat de mult în sală. Liniștea este spartă doar de mâinile care șterg lacrimi, de suspinele ce umplu tot mai mult aerul dintre oameni.

Pentru că filmul lui Toma Enache declanșează cutremure sufletești. După două ore, nu ai cum să mai fii cel care intra în sala de cinema.

Au dovedit-o din plin chipurile oamenilor, în special ale celor tineri, la finalul filmului. Orice urmă de zâmbet a dispărut pentru a face loc înțelegerii.

A fost nevoie de un film pentru ca undeva, într-un cotlon al inimii, să se aprindă lumina.

”Mă gândesc cu groază că oricare dintre noi putea să fie în 49 în locul lui Tase Caraman. Mă gândesc cu groază că oricare dintre copiii noștri ar putea fi în locul lui Tase Caraman vreodată. Trebuie să facem orice putem ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Au fraudat alegerile în 47 și după aceea ce erau să facă? Toți cei care erau contra trebuiau arestați. Elita României a fost închisă atunci în pușcării”,

Toma Enache, regizorul filmului

Un film care apare, iată, la 30 de ani de la căderea comunismului. Este ușa deschisă către o istorie necesară, o istorie care din păcate este nevoită să își facă loc, să se impună, să sară în ochi pentru a fi luată în seamă. Și, trebuie spus, o istorie care se autosusține financiar întrucât cinematografia românească are întotdeauna alte priorități.

”Îmi era jenă că la 30 de ani de la căderea comunismului nu avem un film care să onoreze memoria eroilor din acea perioadă. Toți întreabă: de ce nu se face? Trebuie să ne întrebăm mai mult de ce nu se face. Cine distribuie acei bani pentru filme românești? Cine l-a pus pe acel om în acea instituție, să o conducă? Cei pe care noi i-am ales! Ei determină cine conduce tv, cine conduce radioul, cine conduce Centrul Național al Cinematografiei s.a.m.d. Timp de 49 de zile, cu acest film, am întâlnit acea parte frumoasă a României, care se recunoaște în valorile acelor oameni care au pătimit”,

Toma Enache

Actorul Dragoș Stoica a venit în fața publicului după ce interpretase, în film, rolul unuia dintre gardienii din aparatul de represiune. A întărit, la rândul său, cele rostite de Toma Enache.

”Anual, Centrul Național al Cinematografiei alocă 10 milioane de euro pentru proiecte cinematografice. Subiectul acestui film a fost cotat cu nota 2, adică șanse zero de a fi realizat vreodată. În condițiile în care în fiecare an se schimbă membrii comisiei. Într-un an unul face film și ceilalți îi dau finanțare, în următorul an se schimbă locurile. Și de aceea îi mulțumesc soției lui Toma Enache, Cătălina Enache, care este și producătorul general al filmului, pentru înțelegerea pe care a avut-o de a face praf banii familiei pentru realizarea acestui film”,

Dragoș Stoica, actor

A mărturisit apoi ce au însemnat pentru el cele 5 săptămâni în Fortul 13 de la Jilava, unde au avut loc filmările.

”Am stat 5 săptămâni la Jilava, la Fortul 13. Colegii care au jucat rolul deținuților se târau la propriu prin mizerie, apă, mucegai, praf, dar deși aveam masa asigurată și deși am stat numai 5 săptămâni ne-a fost greu. Mă gândesc cum au trăit acești oameni ani de zile în pușcăriile comuniste. Prezența dvs. aici este ca o reverență față de suferința deținuților din pușcării”,

Dragoș Stoica, actor

Constantin Cotimanis a interpretat „una dintre cele mai odioase ființe care a călcat în picioare istoria acestui popor”.

„Între chin și amin… Da… Așa a fost perioada istorică în care filmul nostru își are rădăcinile, așa am fost și eu atunci când Toma Enache mi-a propus să joc una dintre cele mai odioase ființe care a călcat în picioare istoria acestui popor. Am făcut-o pentru că am simțit că trebuie să lăsăm mărturie, să ne cerem iertare pentru tot ce s-a întâmplat și nu trebuie să se mai întâmple. Amin!”, a mărturisit Constantin Cotimanis după filmări.

 Vali V. Popescu a fost Tase Caraman. Nereeducabil. Unul dintre miile de oameni care au rezistat în pușcării pentru că nu au renunțat niciodată la credință. Spune că a fost greu, dar a meritat.

„Am știut de la început că va fi greu, așa a și fost, însă a meritat tot efortul. Chiar dacă acest efort a fost poate nesemnificativ în comparație cu ceea ce au pătimit adevărații protagoniști. După zilele de filmare de la Corbu am simțit că am fost aruncat în iad când am ajuns la Jilava.(…) La un moment dat, pe la jumătatea filmărilor, acumulasem atâta tensiune încât simțeam că o să explodez. M-am întrebat în acel moment dacă nu cumva eram nepotrivit pentru acel rol. Am ieșit din clădirea plină de mucegai și m-am așezat pe un palet acoperit cu o pătură de lână. După câteva momente în care am tras puternic aer în piept a început să-mi sune în minte un cântec bisericesc pe care îl ascultam seara, în căști, la Corbu. Atunci am știut că sunt exact unde trebuie și că oricât de dificil ar fi, trebuie să rezist. Sunt convins că experiența pe care am trăit-o la acest film va rămâne drept reper pentru mine mulți ani de acum înainte, un reper la care mă raportez cu bucurie și cu durere în același timp ”, a povestit Vali V. Popescu.

„Experimentul de la Pitești” a făcut mii de victime. Reeducarea celor care nu și-au lepădat credința și nu au aderat la Partidul Comunist presupunea bătăi și torturi zilnice. Se încerca transformarea victimelor în călăi. Când metoda a reușit, cei torturați ajungeau la rândul lor să tortureze.

Kira Hagi spune că filmul va rămâne pentru ea un reper. Cu momente pe care nu le va uita niciodată. 

„Pentru mine, filmul acesta va rămâne un punct de reper în maturizarea mea emoțională. De la citirea scenariului și filmarea la Jilava până la oamenii pe care i-am cunoscut ulterior și care aveau povești despre Experimentul Pitești, toate sunt momente puternice, pe care mi le voi aminti toată viața”,  a spus Kira Hagi.

Filmul „Între chin și amin” nu reprezintă un capăt, ci o bucată de drum. Pe care cei tineri, mai ales, nu pot merge singuri. Dovadă că, marți seara, după mai bine de două ore și jumătate de film și discuții, un tânăr a întrebat nedumerit: ”Și totuși, am văzut în film că era interzisă religia. De ce era interzisă?!”.

O întrebare de la care trebuie să pornească un nou film, cel al educației reale în școala românească. Care trebuie să continue apoi în societatea românească. Și să nu se oprească aici.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: