A apărut un nou număr al revistei de cultură Hyperion (10-11-12/2019), publicație aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, cu sprijinul Consiliului Județean Botoșani, în parteneriat cu Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii ”Mihai Eminescu”, editor Fundația Culturală ”Hyperion – Caiete botoșănene”.

Criticul Nicolae Manolescu împlineşte pe 27 noiembrie 2019 optzeci de ani. Revista „Hyperion“ îi urează în acest mod „La mulţi ani cu sănătate“, publicând în paginile ei, unind rubricile Invitatul revistei şi Aniversări, douăzeci şi trei de articole semnate de scriitori români din diverse promoţii literare, argumentează redactorul-șef al revistei, Gellu Dorian.

Mai bine de 40 de pagini rulează revista de cultură, semnăturile fiind ele însele decupate din elita literară. Au scris despre Nicolae Manolescu, în diverse note (mai acute sau mai grave) scriitorul Gellu Dorian (Nicolae Manolescu și instituția Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”), Nicolae Leahu (Laudatio cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Cauza al universității de Stat ”Alecu Russo” din Bălți academicianului Nicolae Manolescu), Anatol Moraru (Omagiu lui Nicolae Manolescu), Alex Ștefănescu (Nicolae Manolescu/A fi sau a nu fi le lista lui Manolescu), Mircea A. Diaconu (Lista și mai ales Decalogul lui Nicolae Manolescu), Dan Cristea-Enache (Bildungsroman), Răzvan Voncu (Despre memorialistul Nicolae Manolescu), Vasile Spiridon (Pentru un Eminescu al vremii noastre), Nicolae Oprea (A trăi pentru a citi și a scrie), Arcadie Suceveanu (O personalitate iradiantă), Leo Butnaru (Generozitatea maestrului), Adrian Popescu (Patru piloni, un nume), Liviu Ioan Stoiciu (”Optzecistul” Nicolae Manolescu), Adrian Lesenciuc (Nicolae Manolescu și propensiunea spre critica de direcție), Theodor Damian (Nicolae Manolescu la New York), Lucian Vasiliu (Treptele Capitoliului), Cassian Maria Spiridon (Despre metamorfozele lui Nicolae Manolescu), Daniel Corbu (Despre Nicolae Manolescu și aureola unui mare critic și istoric literar), Ioan Radu Văcărescu (Viața, cititul și scrisul), Bogdan Ghiu (Criticul-instituție, sau antrenorul în literatură), Ovidiu Pecican (Nicolae Manolescu 80), Nicolae Corlat (Nicolae Manolescu, criticul și administratorul).

În debutul revistei, Gellu Dorian, redactor-șef al revistei Hyperion, pune Accentul pe ”Asaltul asupra poeziei”. Editorialistul identifică ”trei feluri de-a începe să scrii poezie”.

”Primul ar fi şi cel mai sigur în nimerirea căii spre împlinire poetică. În această categorie intră cei care simt din capul locului o chemare spre ceva ce pare de nerealizat, de neconceput, după ce actul de cunoaştere devine conştient, iar perseverarea conştiincioasă. În astfel de inşi se află poetul, cel care poate scoate din sine talentul, nu din afara lui. Aceştia sunt cei din categoria datus nascendi, cei care pot crea, fără să-şi propună în mod expres, paradigma poetică sau să deschidă o nouă cale poetică, o inovare prin consolidarea celor deja impuse. Aceştia nu se vor rupe niciodată de tradiţia consacrată, de ceea ce există valoros înaintea lor. Ei nu vor spune niciodată că lumea începe cu ei, nici măcar că o nouă lume trebuie să o înlocuiască definitiv pe cea existentă. Ei sunt continuatori, pentru că în structura lor intelectuală este formată, este ascunsă veriga care leagă şirul ce trebuie să fie nesfîrşit, nu schismatic, al poeţilor unei literaturi. Ei sunt şi cei mai cultivaţi, cei care sunt pregătiţi să asimileze totul, să dea totul şi să aştepte, să caute ceea ce urmează după ei, să lege astfel o altă verigă a lanţului. Nu sunt mulţi şi, din păcate, risipitori cu sine, cu timpul dat lor spre a fi înmulţit, veşnicit. (…)

Cealaltă categorie, poate şi cea mai numeroasă şi uneori de luat în seamă, este cea a jumătăţilor de măsură, adică n-au talent cît trebuie, dar şi-l cultivă, sau dacă au talent nu şi-l iau prea serios în seamă, dar le place să se ştie că au talent şi sunt cineva. Aceştia se nasc un pic mai greu, traşi cu forcepsul, chinuit. Neavînd chemare, dar intrînd în sferele în care poezia fermentează, cea la care rîvnesc, dar nu înţeleg de la început de ce, dar sunt frămîntaţi de succesele unora sau altora ce par, de regulă în conştiinţa lor, mai slabi decît ei sau cel puţin şi ei ar putea fi ca ei, precum cei care au un cît de cît succes, neştiind în fond ce e talentul, aceştia au nevoie nu numai la început ci de fiecare dată de un model, de o formulă în jurul căreia să graviteze, fără de care nu pot declanşa în sinea lor actul creaţiei, creaţie pentru care nu au o conştiinţă artistică formată şi nu o vor avea niciodată. Ei nu prea au ce spune, ce comunica, dar vor să o facă cu orice preţ. Ei nu sunt nici veleitari, nici diletanţi, ci se înscriu în categoria poeta artifex, categorie din care, în cele mai bune cazuri, pot ieşi exemplare de calitate, care, din păcate, se vor stinge repede, la fel de repede ca modelele lor, care, de regulă, sunt luate tot din această categorie. Aici mai pot intra poeţii mimetici, cei care nu pot ieşi din model, ci epigonizează la nesfîrşit, fără să emuleze, aşa cum o pot face cei din categoria artifex. Pot fi virtuoşi chiar, ca instrumentiştii care pot cînta fără partituri în faţă piese muzicale, fără a se observa greşelile care, inevitabil, apar. Ei îşi caută admiratorii cu disperare, gîfîie, cum se spune, după glorie, sunt mereu în alergare, în goană, cu sufletul la gură. (…)

A treia categorie este cea a veleitarilor. Aceştia sunt fără număr, şi se nasc de la cea mai fragedă vîrstă pînă la cea mai senilă. Au convingeri osificate din naştere. Sunt susţinuţi de familie, de prieteni, la fel de pricepuţi în poezie ca ei. Nu pot fi modelaţi, sunt extrem de agresivi şi dominaţi de o reală idiosincrazie la tot ce poate fi cu adevărat talentat, nou. Ei nu înţeleg deloc ce este talentul în sine, ce e poezia, ce e versul, cum se face ca acesta să fie scris corect, în limba maternă. Nu cunosc nici o regulă ce ţine de actul creaţiei, de actul scrierii. Gramatica e o matematică greu de înţeles, drept pentru care o folosesc şi o încalcă la orice pas. Dar asta nu contează pentru ei. Dar au conştiinţa că tot ce emit, în viu grai sau în scris, este de excepţie, de valoare, demn de luat în seamă. Reacţia lor la orice fel de refuz este una virulentă, pînă la înfricoşarea adversarului, cu insistenţe ce depăşesc orice tenacitate. Lipsa totală de valoare estetică este caracteristica de bază, dacă nu chiar unica. Din rîndul acestora nu se poate ivi nimic bun, iar numărul lor mare reprezintă şi procentul de analfabetism funcţional în domeniu. În realitate, pentru cei ce se ocupă în mod serios de evaluarea literaturii prezentului aceştia nu contează. Deşi ei sunt la tot pasul, pentru cei ce se ocupă profesionist de literatură, aceştia nu există”.

Revista Hyperion poate fi citită integral AICI

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: