Nu. E vorba aici de un scenariu. Există îmi închipuiam instituții care urmăresc slăbiciunile democrației noastre. E mult mai ușor să schimbi la vedere fața țării, să creezi instituții care la vedere lucrează, pentru noua Românie. Cea democrată, cu economie liberală, cu profit, etc., care ar fi cu totul și cu totul altceva decât una de stat, dirijată. Una care să nu dea profit, ci doar sa ajusteze inegalități sociale. Una hibridă, nici socialistă, nici liberală.

Nu. Eram la vedere o țară europeană, care cum se vedea începea să meargă chiar pe un drum nou. Partidele politice se ciondăneau, își disputau electoratul, exista și corupția, inevitabil, dar cum ne-a arătat Băsescu o țineam în frâu. Era un câștig. Dar cu Băsescu nu numai ca aveam o față europeană, dar aspiram la mai mult. Să fim una care contează în angrenajul euro-atlantic. Arată foarte bine.

Numai că în Europa a apărut ca din senin, cum se întâmplă în țările liberale si democratice, câte un defect. A apărut o criză financiară, a apărut un curent puternic de eurosceptici pornind tocmai de la deschiderea arătată - deschidere,  cum există ca norma internă, în AND-ul democrației de după război - iar societatea deschisă a devenit o hibă. Deschiderea, spun noii vizionari, va duce țările europene la decădere. Decădere economică. Trump de peste ocean a adâncit aceasta temă. A făcut-o sa fie radicală. Ori luptăm împotriva deschiderii ori pierim.

America pierde teren în fata marilor puteri, China, Rusia, tocmai pentru că nu-și consolidează apărarea granițelor. Deodată după Băsescu, un atlet al marii politici, euroatlantice, ne-am dat seama că fața aceea a noastră de tip european ar trebui să se modeleze. Să se schimbe încet-încet, în dinamică, fără să producă mari rupturi, căderi.

A mai fost și pandemia un test. Un test care a accelerat ideea că societatea deschisă e falimentară. A venit războiul, provocat de Rusia, o țară cu o dictatură beton, care-și poate controla mișcările. Conceptul de societate deschisă, cel care dă posibilitate societății democratice si liberale să-și dezvolte valorile umaniste, conservatoare, dar prin protecția mediului să își pregătească viitorul. Aici cred a apărut marea noastră problemă. Să vedem dacă aceasta față occidentală a României, cu o economie capabilă să reziste în dinamică, cu o viață politica cât de cât ajustată, e una de profunzime. Arta, literatura și filmul, au arătat în ultimii ani că sunt mari probleme în organismul societății. Dacă privim doar din avion peisajul mizerabilist zugrăvit de artiști, cu inspirația lor, cu ciudățenia lor care nu ascultă de o rațiune care uneori generalizând falsifică, nu putem să nu avem câte un frison.

Problemele structurale erau previzibile. Inadaptarea la viața de tip nou, occidental, cum am spus, crea presiuni mari. Familiile rupte, prea multe, din cauza emigrării, nesiguranța vieții creată cam de tot mediul acesta liberal, o vizibilă injustiție socială față în față cu o clasă nou creată de îmbogățiți, total nepregătită pentru acest rol, ca în Caragiale, care la rândul lui critica aceste ciudățenii în viața românească modernă, o corupție la vârf pe care nu o puteau calma instituțiile create pentru asta, ba dimpotrivă cum s-a văzut cu ingerință SRI-ului în justiție, ele însele au creat un nou tip de corupție, mai agresivă.

Lidera unui partid de la Botoșani a izbucnit: Ne-am trezit cu niște parlamentari fantomă

Toate astea mi-am zis nu puteau să nu fie monitorizate de instituțiile invizibile. Serviciile, care în viziunea mea, nu puteau să nu fie vegheate la rândul lor de cele ale puterilor occidentale. Alegerea cum s-a făcut a președintelui Iohannis a fost un semn clar în această privință. Clar aveam o supraveghere invizibilă. Georgescu ăsta nu putea fi decât un produs al acestor servicii. Un virus care pune la încercare organismul. O piesă care probează rezistența la schimbarea politică.

AUR și celelalte partide zis suveraniste sunt produse politice ale acestei noi orientări. Ele există, au în spate susținători. Toate bune până acum mi-am zis situația este sub control. România asta nou democratică, europeană, grea de așezat în timp, e supravegheată bine. Stăm bine și la partea de instituții invizibile. E ușor de schimbat partea vizibilă a vieții sociale, o bagi ușor în generalități, o speli cu rațiunea asta a modernității până la sânge.

Dar așa cum spune arta e greu de schimbat mentalitățile. Eternul Caragiale prin asta e mereu prezent printre noi. Ne arată că sincronismul ăsta ca normă a progresului de la noi, de aliniere la modernitatea europeană, are și o frână uriașă înăuntru. Nu poți așa ușor schimba mentalitățile. Nu poți așa de ușor schimba omul. Noi suntem acasă decât acolo unde memoria respiră. Dar memoria noastră a devenit incertă, opaca. Prin educație cum se spune, dar și prin dinamica asurzitoare.

Și acum cred trebuie să vedem, să decripta ce-i cu acest Georgescu. El, în viziunea mea pozitivă ar trebui blocat, extras cum se spune în limbajul serviciilor invizibile. Și-a făcut treaba. Dar să vedem. Apar deja alte ciudățenii, ușor rizibile, o lovitură de stat pusă la cale de niște neica nimeni. Un general trecut prin ciur și darmon, ciuruit și ca prezență și ca prestanță.

Și se întâmplă ceva. Poate e grav și mai grav. Am văzut cum toată această clasă politică e de carton. Fără nicio șansă să se schimbe. Bolojan a dat niște semnale pozitive. Schimbarea trebuie să fie în genul radicală. Văd că dă semne ezitare și el, de comoditate, nu vrea să mai înainteze. Simplitatea lui fără atitudinea de om hotărât, pus pe treabă, începe să pună întrebări. Pare deja împlinit. El ar trebui să candideze, cu toate dramele, cu toate aceste frâne, cele din propriul partid, depășit și revizionist deja, din partea PSD, un partid depășit, ce ascunde sub haina lui dinamică un partid mort, mediocru și corupt. Cu PSD nu se pot face schimbările necesare.

Apoi instituțiile astea invizibile ale noastre sunt harcea-parcea. Scăpate de sub controlul rațional, acolo se dau bătălii între tabere fie fascistoide, fie nostalgice după ceaușism, naționalismul acela sulfuros, gen grupa de clovni care voiau să dea o lovitură de stat.

Cu astea nu faci față rușilor. Sunt găurite de ei mai ales. Rușii prin ele introduc haosul. Așa fac ei peste tot în Europa. Să vedem.

Constantin Iftime (1957) este poet, prozator și eseist. A practicat jurnalismul și a scris cărți pe subiecte jurnalistice (dialog, anchete sociale). Este specialist în istoria comunismului românesc; a scris și editat studii despre relația dintre Securitate și școli în anii 1980 (Cazul Mugur Călinescu); a conceput și realizat „Muzeul vieții cotidiene în comunism” din Botoșani.  Ca poet a publicat volumele: Vreau altă realitate. Artă merge pe mâna ta (2012), Elefantul de câmpie (2014), Zlătunoaia pentru toți (2015), Aici nu va mai liniște oricum, anthology (2016). În 2013, a publicat Eseul carnivor, iar în 2016, romanul Copii sălbatici. A primit premiul de debut al Asociației Scriitorilor București pentru volumul ”Vreau o altă realitate”, Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.