În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj

Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.

 

De la volumul de debut - ”Sfârşitul inocenţei” (Editura Axa, 2002), poeta Mihaela Arhip a lăsat mărturii despre ”Libertatea unui condamnat la viaţă” (Editura Axa, 2009). Doi ani mai târziu apare la Editura Eikon volumul de versuri ”(I)reversibil”, coordonând între timp şi Antologia de poveşti pentru copii – ”19 poveşti şi povestea lor”. A urmat ”Vitraliu cu fluturi”, apărut în 2019 la Editura Eikon București. ”O viaţă de om mi-a trebuit/ ca să învăţ să zbor”, spune Mihaela Arhip, uneori rătăcită în imperiile de cuvinte, alteori eliberată de sensuri şi de umbrele lor. De o generozitate lingvistică menită să îşi poarte cititorul prin universuri poetice de o impresionantă delicateţe, poezia Mihaelei Arhip este în primul rând accesibilă, dar nu întotdeauna facilă. Deschisă tuturor înţelesurilor, ea se lasă descifrată doar celor care simt şi înţeleg Cuvântul.

 

Remus Octavian Câmpean. ROC în lumea literară. Născut la Botoșani, trăitor în Cluj. De profesie matematician, absolvent al Universității "Babeş-Bolyai" din Cluj, cu un doctorat în matematică, a predat vreme de doisprezece ani la Universitatea de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj, în prezent activând în mediul privat din Cluj-Napoca. Remus Octavian Câmpean a lansat la Botoșani romanul "Abandon", volum care reprezintă și debutul în proză al autorului. Autor de poezie, proză, dramaturgie. Dar mai presus de toate un scriitor care pervertește în cuvânt excepționalele întâmplări din cotidian. O biografie nu mai puțin interesantă s-a țesut în jurul lui Remus Octavian Câmpean (cu pseudonimul literar ROC), însăși nașterea sa la Botoșani fiind una de… poveste.

 

 

Mihaela Arhip și Remus Octavian Câmpean în OGLINDĂ

 

 

 

 

  • Într-un joc al personajelor literare, în ce carte v-ați găsi cel mai bine rostul?

 

Mihaela Arhip: Relaţia mea, ca cititor, cu personajele literare, am perceput-o - de la cele dintâi lecturi - ca pe un joc de-a v-aţi ascunselea cu mine însămi. Eu citesc identificându-mă cu unul dintre personaje, nu întotdeauna cel principal, nu întotdeauna cel pozitiv, şi accept mai mult sau mai puţin uşor să recunosc în mine anume trăsături comune cu ale personajelor respective.

Nu ştiu în ce carte mi-aş găsi mai bine rostul. Am rătăcit cu gândul printre volumele citite, am poposit lângă rafturile bibliotecii... Nu mi-am găsit rostul nicăieri şi l-am găsit pretutindeni, în acelaşi timp. Poate, mai mult decât în altele, în „Apostol”, de Cezar Petrescu.

Am citit cartea în copilărie, ca pe o poveste despre oameni şi întâmplări de demult. Am recitit-o în adolescenţă şi mi-am dorit să fiu ca acest Nicolae Apostol, mi-am dorit asta cu toată naivitatea şi exuberanţa specifică vârstei, atât de mult, încât mi-am ales profesia de dascăl. Am recitit romanul la maturitate şi mi-am dat seama că mi-ar plăcea ca personajul lui Cezar Petrescu să contureze portretul dascălului dintotdeauna, cu bune şi rele, cu tot omenescul lui atât de umilit şi dispreţuit de cei care nu au puterea de a percepe impactul lui asupra lumii. „Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua”, spunea unul dintre personajele romanului. Dar, din păcate, vremea apostolatului în învăţământ a apus de mult. Deşi vremurile sunt potrivite, acum, oamenii sunt nepotriviţi.

 

Remus Octavian Câmpean: Nu există personaje așa-zis literare. Doar personaje: scrise sau nescrise, încă. Ar fi foarte plictisitor, pentru oricare dintre oameni, să-și aștepte personajul până când îi va fi fost scris. Mai ales pentru cei ce nu citesc. Așadar, să ne trăim personajul. Al meu cred că e „Po”. Cine e Po? Iată...

S-a născut la o dată precisă: în a doua zi, din a doua decadă a celei de-a doua luni ninse a anului (în vremea aceea prima zăpadă nu era la-nceput de an).
Până la doi ani și ceva, i-a ascultat atent pe amândoi: Tata spunea povești, Mama poezii.
Îl strigau pe nume clar, fără alint, dar el nu vorbea. Se apropia de doi ani, de când asculta. Se străduiau amândoi, cu gurile rotunde, să-l facă să-și  înțeleagă numele. Nu și-l rostea. La ce bun? Doar era numele lor...
Iar ei continuau să recite, să povestească... Până ce, în a doua zi după ce n-au mai avut nerăbdare…
−  Nu spune nimic! Oare-nțelege ceva?
−  po!
−  Ce vrea? A spus ceva?
−  po!
−  Da, dar... nu știu ce vrea.
−  po!
−  Vrei o poveste? O poezie?
N-a mai răspuns decât la numele lui, doar al lui: po.



Altfel, aș vrea să fiu Poirot. Hercule Poirot. Un poet herculean al logicii.

 

 

  • De la „ai carte, ai parte” la „spune-mi ce carte citești ca să-ți spun cine ești” se poate trece ușor linia sensibilă a așa-ziselor etichetări. Totuși, s-a întâmplat să vă schimbați părerea asupra unei persoane în funcție de cărțile pe care le citește?

 

Mihaela Arhip: Aş fi ipocrită dacă aş spune că nu am etichetat niciodată pe cineva în funcţie de cărţile pe care le citeşte. Dar lecturile mele se diversificau, se înmulţeau şi, treptat, nu mi-au mai permis să fac asta, iar etichetele sunt acum echivalente cu nivelurile de competenţă de la examenele de bacalaureat – proba orală: mediu, avansat, experimentat. Asta îmi permite să migrez către un anume nivel al unei conversaţii, să notez, să recomand sau să primesc recomandări privind lectura. Nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi schimb părerea despre o persoană în funcţie de cărţile citite de aceasta, ci, mai degrabă, în funcţie de cărţile citite de mine.

 

Remus Octavian Câmpean: Am fost tentat, da. Pe de o parte, erudiții, câți mai sunt, au dezvoltat o sfântă greață față de neofiții lecturilor facile. Pe de altă parte, grosul (subțire) al celor ce încă citesc ceva, îi ignoră pe primii cu o la fel de sfântă indiferenţă. Ambele poziții sunt naturale, dată fiind septicitatea mediului cultural în care unii coexistă cu ceilalți. De aceea mi-am spus: „domnule elitist, vino-ți în fire, lectura este un sport. Al minții. Nu te vezi ce burtă ai? Cum vii tu să judeci pe cineva care măcar face mișcare 30 de minute pe zi?…”

 

 

 

 

  • Literatura ca pasiune sau literatura ca formă de autoeducare? Sunt cele două diferite sau la un moment dat pot deveni una?

 

Mihaela Arhip: La început - pasiune, trecând mai apoi printr-un nesfârşit labirint de personaje şi de experienţe, Lectura a devenit formă de autoeducare şi, cu timpul, necesitate vitală, alături de Credinţă şi de Scris.

 

Remus Octavian Câmpean: Autoeducarea nu poate surveni decât din pasiune. Și cu asta, cred că am spus tot.

Pasiunea, orice pasiune, transformă. După care, ca să reziști metamorfozei, trebuie să exersezi. De unde autoeducarea.

 

 

  • De la „consumator” la creator. Când (sau cum) apare gândul că puteți deveni autor de carte, nu doar cititor ? Ce a fost înainte de prima carte (câte pagini scrise, abandonate, rupte, ați scris ușor, dintr-o suflare, sau greoi și cu dese prefaceri)?

 

Mihaela Arhip: Eram în clasa a XI-a, la liceul  “A. T. Laurian” şi trăiam, ca mai toţi colegii mei de generaţie, primele iubiri. Poemul meu de debut a fost scris într-o oră de fizică, nu pentru că ora nu ar fi fost interesantă, dar atunci a sosit clipa facerii lui şi nu puteam să o amân. L-am scris pe braţ, cu stiloul, coborând şi ridicând mâneca uniformei, pe ascuns, şi l-am transcris acasă pe un caiet.  Primele autografe le-am scris unor colegi, chiar pe pagina revistei în care a fost publicat. Atât a fost înainte de prima carte.

Nu aş putea să spun însă când am început să scriu. Ar fi ca şi cum aş încerca să aflu clipa precisă când m-am îndrăgostit prima dată. S-ar putea ca debutul celor două evenimente să fi coincis. S-ar putea să fi fost erupţii diferite…

 

Remus Octavian Câmpean: Primul meu editor, venerabilul, deja, Valentin Ajder, a spus un mare adevăr, mai cuprinzător decât anecdotica imediată: „divorțul te face scriitor”. Altfel spus, distanțarea de traumă oferă spațiu inspirației prin larghețea viziunii. Observi modele, similitudini, profile, matrici în care, prin prisma traumatologiei în care fără voie ai devenit expert, poți turna conținut. Pasul spre creație literară sau de alt fel survine natural. Cine nu o face este, poate, și mai valoros, rămânând ca vinul vechi, în beciurile cu acces privilegiat.

 

 

  • Există cărți „periculoase”? Care pot sminti, care te pot doborî? Ați renunțat vreodată la o carte (citit) din acest motiv?

 

Mihaela Arhip: Nu cred că există „cărţi periculoase”, care te pot doborî. La un anume nivel de educaţie, la o anume vârstă fiziologică şi intelectuală, cred că există doar provocări. „Ce vreau să spun este că răul nu sălășluieşte în cărți, ci în mințile cititorilor. În fond, lectura este cel mai intim act uman cu putință. În lectură, omul este 100% el însuşi...”, afirmă Sever Voinescu. Şi eu sunt 100% de acord cu această afirmaţie.

 

Remus Octavian Câmpean: Da, există. Cărțile care bat câmpii. Și ca să nu supăr pe nimeni, pentru că supărarea oricui nu e de dorit, mă includ și pe mine în tentația „pustiirii câmpurilor”. Există, mai nou, o frenezie a conținutului fără fond. Ceea ce e mai grav decât vechea formă fără fond. Doamne, s-o mai fi știind cine a spus asta… Măcar forma ocupa un spațiu, memorabil în timp, conținutul e doar o adresă ce dispare odată cu întreruperea curentului… Revenind, cred că ar trebui să ne temperăm puțin, mă refer la creatorii de conținut (n-am ce face, până la urmă și literatura e un conținut), și să sedimentăm. Să scriem, pe cât posibil, ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj. Mesajul e telegrafic, informativ, nu ducem lipsă. Adâncimea, care vine din complexitatea conținutului, e deficitară.

Pe scurt, am o listă de cărți pe care le-am eliminat din bibliotecă, pe motivul goliciunii de mesaj… din conținut. Vreți o listă ? Să începem cu titlurile motivaționale. Nu pot duce la bun sfârşit nicio carte care mă învață în nu știu câți pași ceva. Orice. Pentru că învățarea nu se contorizează, ci se sedimentează. E fund de mare așternut cu plancton mort, hrănitor. Nu e suprafață brăzdată de un număr precis de valuri.

 

 

  • Aveți prejudecăți literare legate de autori, naționalitate, vârstă, stil etc.?

 

Mihaela Arhip: Nu, nu am prejudecăţi literare. Am citit ceea ce am auzit de la alţii, ceea ce am găsit în librării, ceea ce mi-au recomandat revistele de critică literară. Am ales după ilustraţia copertei 1, după recenzia de pe coperta 4 mai puţin, e comercială şi înşelătoare, am ales după numele autorului, după intuiţie cel mai adesea. Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii. Eu îmi plimb degetele de-a lungul copertelor cuminte aşezate pe rafturi şi ascult. Toate cărţile sunt închise într-un cuvânt, într-o sintagmă, de fapt, în titlu. Uneori, titlul explodează şi tot ce-a fost închis în cuvântul acela se revelează în imagini disparate, pe care simt nevoia să le completez, să le cunosc ca întreg.

 

Remus Octavian Câmpean: Da, am. Îi prefer pe cei latini, vârstnici, poetici. În rest îmi plac toți, mai puțin cei traduși. Glumesc, evident. Nu am astfel de fetișuri. Citesc poezie în limba engleză de pe „poetry.com”, traducerile lui Duță din cehă (pentru că nu mă descurc în această complexă limbă), minunățiile lui Vinicius de Moraes în portugheză și română, în paralel (în inspirata traducere a lui Dinu Flămând), poemele în catalană a Corinei Oproae, versurile vechi în schismatica engleză a lui Shakespeare, poeți virulenți de limbă franceză din Africa și, da, și cathartica limbă română eminesciană. Ce-am vrut să spun cu toată această „prețiozitate”? Că limba, oricare ar fi ea, e trupul zemos al fragilității umane, are această valență, când e toarsă bine. Oricare autor care știe toarce astfel, face parte din prejudecățile mele literare. Să vă spun unul? Vlad Mușat, de limbă română. Ylia Kaminsky, ucrainean de limba engleză. De ce o atare asociere? Pentru că vibrația nu are notorietate, doar întrupare. Mai am multe astfel de exemple lipsite de celebritate, pline de vibrație.    

 

 

  • Când literatura devine motivațională?

 

Mihaela Arhip: Eu cred că literatura devine motivaţională atunci când contribuie la formarea personalităţii şi la cultivarea sinelui, când devine modalitate de autocunoaştere şi de autoeducaţie, când „predă” cititorului inteligenţa emoţională de care are nevoie.

 

Remus Octavian Câmpean: Când n-a fost? Mai motivațional decât Jules Verne, citit sub pătură sub amenințarea confiscării cărții, nu cred să fi fost vreun autor. Așa ceva se întâmplă mai greu astăzi. Literatura, acesta e adevărul crud, nu mai  e motivațională. Cel mult este identitară. Te identifici cu ceva, cineva dintre coperțile unei cărți. Deși mai degrabă rămâi cu gândul la vreun personaj de pe Netflix… Asta e… Dar, există un mare dar… Cititul tinde să devină „cool”. În cercuri restrânse, elitiste. Asta ar putea fi noua motivație pentru citit. Tragic? Comic. Nu uitați că scrisul și implicit cititul au apărut în Egiptul antic din nevoia de a transmite cât de „cool” erau faraonii. Vă sună cunoscut? Istoria se repetă, cu trăsături adaptate tipurilor. (Prima scriere e cuneiforma, știu. Și?)

 


Fiind totuși serios, ceea ce e greu și nesănătos în lumea nebună, nebună de azi, textele clasice rămân și redevin inspiraționale. Nebunia de azi, nimic nou sub soare. Citiți Rebreanu (ce debut greoi, bilingv, ce viață nesigură, ce sigur succes…). Agârbiceanu. Cervantez. Delacroix, ah, ăsta nu e scriitor. Oare!?

 

 

  • Întâi cartea și apoi filmul? Mai citiți cartea dacă ați văzut ecranizarea? Cine pierde de cele mai multe ori într-o astfel de confruntare?

 

Mihaela Arhip: Pentru mine, „mai întâi cartea şi apoi filmul”.

Vizionarea unor ecranizări înainte de a citi cartea reprezintă, uneori, un avantaj. Deşi ecranizarea este considerată „o lectură la mâna a doua”, poate fi uneori mai expresivă decât lucrarea literară după care a fost realizată. Şi sunt situaţii când ecranizarea m-a trimis să caut cartea.

Pe de altă parte, ecranizările pot reprezenta un dezavantaj, regizorul şi scenaristul intervenind cu propriile viziuni şi modificând, din cauza limitei de timp şi a condiţiilor de filmare,  desfăşurarea acţiunii, comprimând sau omiţând anumite etape, detalii sau scene. Şi, vizionarea înaintea lecturii te poate îndepărta de intenţia de a citi cartea.

Vizionarea ecranizărilor înaintea lecturii unei opere literare este importantă în măsura în care aceasta nu constituie un motiv pentru a evita lectura cărţii, ci doar un pretext pentru o posibilă dezbatere pe tema asemănărilor şi deosebirilor dintre carte şi film.

Eu rămân, totuşi, la „întâi cartea şi apoi filmul”.

 

Remus Octavian Câmpean: Întâi cartea, apoi piesa. Am avut bucuria de a mi se publica o piesă de teatru și de a fi apoi și montată. La Teatrul de Vest. Mi-am citit piesa înainte de a o vedea jucată. Ce nebunie… Lăsând glumele glumeților, răspunsul onest este nu. Arta filmului este atât de acaparatoare încât invadează toate ungherele minții, chiar și pe cele umplute de imaginativul prin lectură. Cred că v-ați fi așteptat la un alt răspuns, dar realitatea este că filmul bate mintea. Nu și cartea.

 

 

  • La ce lucrați în prezent?

 

Mihaela Arhip: În prezent, lucrez la volumul al doilea al cărţii „Fiecare nume are omul lui” şi la romanul „(diz)abilitate”, care se focalizează pe tema condiţiei adolescentului cu (diz)abilităţi, profund ancorat (spiritual) în Artă, dar captiv (fizic) într-o societate superficială, în derivă. Şi, citind, lucrez la o punte de împăcare cu sinele, de autocunoaştere.

 

Remus Octavian Câmpean: La „Povestea lui Po”.

 

 

 

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store