Născut în comuna Strunga, azi județul Iași, pe 17 februarie 1941, Mihai Ursachi și-a petrecut copilăria și adolescența în Botoșani. A absolvit Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani (1957), apoi a urmat cursurile Facultății de Filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1957-1961). În 1961 este arestat pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă Porțile de Fier. Este deținut politic până în 1964. Între 1965 și 1971 a urmat Facultatea de Filologie. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut un loc de muncă stabil, lucrând ca salvamar la Lacul Ciric, traducând creațiile unor autori precum Hölderlin, Schiller, Paul Celan, publicându-și propriile poezii și eseuri.

În Statele Unite, Mihai Ursachi a fost asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. Revine în România după Revoluție, în 1990. Până la sfârșitul vieții (10 martie 2004), a locuit la Iași, unde a predat la universitate și a fost secretar al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași.

A publicat volumele de poezie: Inel cu enigmă (1970); Missa Solemnis (1971); Poemul de purpură și alte poeme (1974); Diotima (1975); Marea înfățișare (1977); Arca (1979); Vila Rosenkranz (1980); Nebunie și lumină (1998); Benedictus (2002); Goana magilor (2005).

În 1992, Mihai Ursachi este distins cu Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA și devine cetățean de onoare al municipiului Botoșani. În septembrie 2018, la Biblioteca Națională de Poezie „Mihai Eminescu” de la Memorialul Ipotești a fost inaugurată sala Mihai și Gheorghe Ursachi, unde se păstrează o impresionantă donație de cărți și obiecte care au aparținut celor doi frați.

Adevărata realitate este pentru Mihai Ursachi textul/cuvântul, pe care îl supune unei forjări alchimiste pentru a obţine imagini graţioase şi uimitoare prin rafinamentul lor. Poezia este o materie, chiar dacă „o materie subtilă, o materie imaterială”. Poetul însuşi o practică în sensul că o face, o fabrică din cuvinte. O face şi o des-face, adică o des-compune, o de-montează, cu scopul de a o explica în aceeaşi măsură în care o elaborează. Marin Mincu scria, în 1975, că „poetul vrea să impună un timbru aparte, bazat exclusiv pe rafinament”. Printre fineţurile imagistice migălos elaborate, poate fi descoperit totuși un eu plin de sentimente şi emoţii. Rafinamentul lexical disimulează trăirea, constituind o modalitate de cochetare cu realitatea naturală, pe de o parte, şi cu realitatea textuală, pe de altă parte. Totodată, se desprinde din versuri interesul pentru marele mister, pentru straniu, pentru hieroglificul care ascunde poezia: „peste tot în cărțile sale strecoară dovezi ale încrederii în hieroglifele originale care ar atesta, pe de o parte, existența unor forțe supra-naturale, trans-senzoriale ș.a.m.d., și, pe de altă parte, posibilitatea ființei (și în special această ipostază distinctă a ei, dotată cu hipersensibilitate și har demiurgic, care este Poetul) de a putea oricând comunica, prin intermediul revelațiilor, al extazelor fascinant iluminatorii, cu aceste forțe stranii”(Emanuela Ilie).

                                                                                                                                                                                                                                                                                    (Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Autointerviu

Vezi-ți de treabă, Ursachi,

și renunță odată la obișnuința vicleană a poeziei.

Tu care în adolescență

ai vrut să te faci oier, apoi

funcționar la „Piscicola”, tu care ți-ai amăgit

insomniile cu sanscrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce

persecuți tipografii, zețarii, amicii, oamenii cei

cumsecade (criticii literari nu contează - sunt mult prea

șireți ca să citească vreodată ceva). Iată din nou

ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă o dată pe

sfoară, mai bine

te-ai face copac, boiler electric sau varză.

Termină naibii.

Trei frați pătați

Trei Fraţi pătaţi

s-au pornit la pădure:

unul la lemne,

unul la semne,

cellalt să-ndemne.

…Erau albăstrele pe ceruri şi-n lunci tămâioară,

la vremea cositului, zorile-n rouă,

pe luna cea nouă

fraţii pătaţi au plecat ca să moară.

…Vremea cositului, roua bocitului…

Unul şi-a luat o povară-n spinare,

tot lemne uşoare,

tot lemne în floare,

tei cu frunza mare.

„Să fie, a zis,

pentru cei petrecuţi întru vis.”

Unul stătu fulgerat sub altarele fagilor,

cu cât învăţa cu atât se pleca spre pământ în genunchi

şi când pricepu toate semnele, zise

că a aflat de la cei mistuiţi în adâncuri

un nume ciudat: Viola Tricòlor.

…Erau viorele pe glie şi grâiele coapte

şi pasărea nopţii cânta în tărie, la noapte, la noapte…

– Noaptea s-a stins, grăi cellalt, şi viaţa

aceea fu vis… Răsare crai nou,

fraţi nepătaţi, s-a făcut dimineaţa.

Să trecem senin

prin vadul bătrân,

pe pod de mălin…

Măicuţă bătrînă

tot spală la lână,

tătuca bătrân

tot strânge la fân…

– Văzut-ai albastră ca cerul, trecând peste veac,

Barba împăratului,

floare de leac?

Jâlțul verde

Când crengile toamnei se scutură-n casă

m-așez cu mâhnire-ntr-un jâlț de mătasă.

Acestea sunt crengile care în floare

intrau printre gratii odinioară…

Alături stă arcul cu care la țintă

am tras într-o floare curată și sfântă.

Pe jos printre note, străvechea vioară

în semi-ntuneric, cu trup de fecioară.

În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire

și câtă iubire, o, câtă iubire…

Acum e târziu și se face-ntuneric

și mă scufund într-un calcul numeric.

Câți ani să mai fie, ce oră a fost,

pendula stă moartă și fără de rost.

Am fost mai întâi printre lunci și mesteceni,

în ce te mai legeni tu, Ana, te legeni…

Pogoară în brațe-mi spre-a nu te mai pierde,

la noi la pădure, în jâlțul cel verde…

Și cât de ciudată mai fuse și ora

la care-a venit ca prin vis Minodora…

O, Doamne, nu uit și nici nu țin minte

ce-a fost mai târziu, ce-a fost înainte.

Era pe la două de noapte, îmi pare,

în muzici nebune ciocneam la pahare.

Iată, aprind iarăși sfeșnicul, iată,

o, dansul acela, odată, vreodată…

Mai ești încă-aici, Minodora, sunt ani,

mai porți la jartiere cei treizeci de bani?

În jâlțul cel verdea acum mă cutremur,

un plânset anume străbate prin vremuri.

Iubita mea albă, atâtea păcate,

tu l-ai iubit pe sărmanul meu frate…

Pumnalul acesta e darul de moarte,

lumina în sfeșnic abia de mai arde.

E foarte târziu și de tot întuneric,

și mă scufund într-un calcul numeric.

În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire,

păianjenii țes împrejuru-mi la fire…

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: