Este fiu de preot. Și-a făcut studiile în satul natal, apoi la Botoșani și Iași, urmând Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Debutează cu versuri în 1911, în revista „Arhiva”, condusă de A.D. Xenopol, iar prima carte de poezii, Munții, o publică în 1918, la Iași.

Face parte din cercul literar al „Vieții Românești”, atașându-se foarte mult de revistă. Când redacția se mută la București, în 1930, poetul o urmează și devine unul dintre conducătorii acesteia: redactor-șef (din 1962) și director (din 1965).

Este avocat timp de mai multe decenii în Iași și București.

În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anii 1964-1965 este președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A scris poezie, proză, memorialistică, note de călătorie, cărți pentru copii.

Se stinge din viață la 18 martie 1973 în București.

Demostene Botez a fost un poet prolific, publicând volumele: Floarea pământului (Editura Viața Românească, Iași, 1920); Povestea omului (Editura Viața Românească, Iași, 1923); Zilele vieții (Editura Cartea Românească, București, 1927); Cuvinte de dincolo (Editura pentru Literatură și Artă, București, 1934); Pământ și om (Editura Prometeu, București, 1942); Lumea cea mică (Editura Cartea Românească, București, 1944); Floarea soarelui (Editura de Stat, București, 1953); Oameni în lumină (Editura Tineretului, București, 1956); Prin ani (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958); Carnet (Editura pentru Literatură, București, 1961); Oglinzi (Editura pentru Literatură, București, 1963); Aproape de pământ (Editura pentru Literatură, București, 1968); Na′ greu′ pământului (Editura Cartea Românească, București, 1970) ș.a.

Este autorul mai multor cărți de proză (romane și nuvele), printre care: Roman perpetuu (Editura Literară a Casei Școalelor, București, 1928); Ghiocul (Editura Naționala Ciornei S.A., București, 1931); Dumnezeu (Editura Librăriei Universala Alcalay and Co, București, 1936); Înălțarea la cer (Editura Adevărul, București, 1938); Obsesia (Editura Pro Pace, București, 1946); Oameni de lut (Editura Forum, București, 1951); Bucuria tinereții (Editura Tineretului, București, 1957); Tramvaiul de noapte (Editura Cartea Românească, București, 1973) ș.a.

Scrisă în formulă tradițională, poezia lui Demostene Botez transmite teroarea trecerii și incapacitatea omului de a i se opune. Sentimentul singurătății și al morții implacabile pustiesc sufletul eului poetic. Versurile sunt dominate de o atmosferă melancolică. O tristețe atavică bântuie lumea poemelor lui Demostene Botez și o deprimare foarte apropiată de cea din versurile lui George Bacovia.

Tristeți atavice

Tristeți adânci de iarmaroace,

De hăli cu cuști și panoramă,

Tristeți cu șubrede barace

Cu-ntortocheate diagrame;

Tristeți de birturi, cafenele,

De zgomot infernal de clește,

De-un vânzător de floricele

Și-un papagal care ghicește;

Tristeți de după-amiezi cu soare

Cu moleșita lor căldură,

Cu cerșători fără picioare

Ce cântă dureros din gură;

Tristeți de bărci ce balansează,

Caricaturi de-avânt schilod,

Și de maimuți ce imitează

Și râd urâte la norod;

Tristeți haine și adânci

De-acvile cu lanțuri la picioare,

Visând seninătăți de stânci

La ușa cuștilor murdare;

Tristeți bolnave și flașnete

Cu valsuri vechi și anodine, –

Tristeți și moaște de regret

Ce veac v-a îngropat în mine?...

Noapte pustie

Parcă-am rămas eu singur pe pamânt,

În cer, ca-ntr-o clopotniță uitată

E-un clopot greu care-a uitat să bată

Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme

În urma mea, din nu știu care veac,

Prin noaptea cu aripi de liliac

Începe nu știu cine să mă cheme.

Și pașii mei răsună după mine

Ca niște bulgări care nu m-ajung,

Răsună tot în jur așa prelung,

Tot golu-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,

În jurul meu ca o mulțime mare,

Prin beznă cad furnici ce vor să care

În mușuroaie mari, pustietatea.

Se naruie-ntunericul din nou,

Și-n noaptea-n care-s singura ființă,

Pamântu-mpovărat de suferință,

Culcându-se-ngenunche ca un bou.

Fără anotimp

Iar a venit o toamnă, dar când oare?!

Eu nu știu să fi fost o primăvară.

Începe iar să fie numai sară

Și n-a fost zi cu soare.

Și zarzării când oare-au înflorit?

Când au umblat albinele prin ei,

Cu zumzetul lor alb de clopoței

Cu care am copilărit?...

Au înflorit și anu-acesta teii,

Cireși și vișini și castani?

Și au jucat, cu simplitate, mieii

Ca-n ceilalți ani?

Când au trecut iar păsări călătoare?

(De mult timp nu mai trebuiau să treacă)

Văd cei din urmă cocostârci cum pleacă

Și-aud în mine țipăt de cocoare.

Când a trecut atâta timp?

Eu unde-am fost și ce-am făcut?

O primăvară… câte au trecut?

Mi-i viața fără anotimp.

*GALERIA CU POEȚI este un proiect inițiat de Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii ”Mihai Eminescu”, în colaborare cu ziarul Botoșăneanul.ro

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: