GALERIA CU POEȚI - Cezar Baltag: poezia cuvântului frumos

Laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – OPERA OMNIA (1994) și cetățean de onoare al municipiului Botoșani, Cezar Baltag s-a născut pe 26 iulie 1939 în Mălinești, județul Hotin.

 

A absolvit liceul la Pitești (1955), apoi Facultatea de Filologie a Universității din București (1960). A fost redactor la „Gazeta literară” și „Viața Românească” și redactor-șef adjunct la „Luceafărul” (1968-1974). Își publică primele versuri în revista „Tânărul scriitor”, în 1956. Peste patru ani, în 1960, debutează cu volumul Comuna de aur (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București), urmat, în 1964, de Vis planetar (Editura pentru Literatură, București).

 

În primele cărți, a făcut concesii realismului socialist, mai târziu însă, în antologii, autorul s-a distanțat de aceste două volume, reținând din ele numai câteva poezii. A mai publicat volumele: Răsfrângeri (Editura pentru Literatură, București, 1966); Monada (Editura pentru Literatură, București, 1968); Odihnă în țipăt (Editura Tineretului, București, 1969); Șah orb (Editura Eminescu, București, 1971); Madona din dud (Editura Eminescu, București, 1973); Unicorn în oglindă (Editura Eminescu, București, 1975); Poeme (Editura Eminescu, București, 1981); Dialog la mal (Editura Eminescu, București, 1985); Euridice și umbra (Editura Eminescu, București, 1988); Chemarea numelui (Editura Eminescu, București, 1995); Ochii tăcerii (Editura Minerva, București, 1996). Ca eseist, s-a remarcat prin Paradoxul semnelor (Editura Eminescu, București, 1996). S-a stins din viață pe 26 mai 1997, la București.

 

„Liric de factură supravegheat intelectuală, cu înaintări ale discursului până în pragul ermetismului, /…/ cu o dexteritate și cu un rafinament manieriste în arta combinatorie ingenioasă și în imagistica de suavă ori severă caligrafiere, pe un fond problematic tensionat, transpus într-un univers imaginar dominat de figurile transgresării limitelor: sete, foame, ardere, explozie și implozie a ființei, vis încordat până la limita neantizării, a «pustiirii»” (Ion Pop), Cezar Baltag parcurge, de fapt, traseul de la poezia intelectualizantă, din volumele Monada, Odihnă în țipăt, Șah orb, la discursul liric direct-confesiv din Euridice și umbra sau Chemarea numelui (cărți ce apar după moartea soției poetului). Și într-un caz, și în altul însă, se simte un puternic filon folcloric al poemelor sale (autentic sau mediat de Pann, Arghezi, Barbu), precum și o continuă acțiune de remitizare (personaje și motive din mitologiile lumii sunt valorificate din plin de autorul Ochilor tăcerii). Livrescă sau manieristă, ludică sau cu substrat grav, abstractizantă sau elegiac-confesivă, poezia lui Cezar Baltag se remarcă prin muzicalitatea și fluența versurilor, dezvăluind un poet „atent la ritmul limpede și la cuvântul frumos” (Ion Pop).

 

 

Astarteea

 

Știu bine cine ești și cine nu ești,

spuse ea râzând și temându-se,

și te-am chemat fiindcă zilele mele s-au spart,

și într-una din ele mi-am uitat chipul,

în alta ochii, în alta cuvintele,

în alta o mână și un rest de emoție

și bucăți de memorie s-au rupt din mine, pe rând,

neîncetat părăsindu-mă,

da, ca un magnet care se descarcă treptat,

mi-am pierdut întâmplările.

 

Știu bine cine ești și cine nu ești,

spuse ea, însoțindu-mă.

În mine toate au orbit, eu sunt înserare,

ziua părăsește sânul meu zvelt,

din ochiul meu cade un om ca o lacrimă

în valea trecutului.

 

Știu bine cine ești și cine nu ești,

spuse ea, neprivindu-mă.

O lupoaică se izbește de gratiile

coastelor mele,

reazimă lumea și se întoarce,

nu așteaptă pe nimeni

și se întoarce

și iarăși se întoarce

și se întoarce

sub umărul stâng.

 

Știu bine cine ești și cine nu ești,

spuse ea, legănându-mă.

Toate au timpul lor,

și pentru tot lucrul sub cer este timp:

timp pentru departe și timp pentru aproape,

timp de sunet și timp de lipsă a sunetului,

timp pentru niciodatăși timp pentru oricare timp.

Cine se grăbește? Timpul trebuie măcinat.

Zeul pașilor recheamă trecutul.

 

Știu bine cine ești și cine nu ești,

spuse ea, sfâșiindu-mă.

 

 

Șah orb

 

Noapte de noapte, nelogodnica mea,

fărădragostea mea,

noaptea albăși neagră

a șahului tău în carouri.

O noapte și eu nu te mai văd.

Și încă o noapte.

Și eu nu te mai pot auzi.

Vrajitoareo, na-ți zilele. Începem jocul temut.

Îți dau, de la rău început, trei nopți înainte.

Noaptea de la noapte, nelogodnica mea,

fărădragostea mea,

noapte de la noapte va sosi

un leu obosit

și îmi va bea lacrimile,

mai am o noapte,

mi-a mai rămas o tăcere,

trebuie să trec o apă

pe care tu nu o știi.

Noaptea de la noapte, nelogodnica mea,

fărădragostea mea,

noaptea de la noapte, căruntă,

cu o cupăîn mâini.

Cine mă strigă? Eu nu sunt în lume.

Numele meu nu mai este în lume.

Dacă poți, abate de la mine cupa aceasta.

Noaptea de la noapte,

nelogodnica mea, fărădragostea mea,

noaptea de la noapte, înaltă

ca o rocadă a sângelui.

Aici a fost umbra mea, aici au

fost negrele seri.

Mai am la tine o zi. Și o zi.

Și încă o zi.

Restul e noapte.

Șah, doamnă.

Și hohotul tău

mă preschimbăîn cenușă

ca fulgerul

când tunetul întârzie.

Noaptea de la noapte, nelogodnica mea, fără-

dragostea mea,

noaptea de la noapte a șahului tău

în carouri,

mosorul țesătorului a tăcut,

vrajitoareo,

soarele e spart;

îmi iau craniul în palmă

și închin cu el întreit

pentru noaptea și noaptea și

noaptea de la capătul nopților...

 

 

The lastsupper

 

Stai la masă

cu o bucată de pâine în mână

și împrejurul tău se aud vocile

a doisprezece prieteni absenți

care nu mai au umbră

 

Te apleci către cel din dreapta,

vrei să-l strigi și iată

el nu mai poate răspunde

la auzul niciunui nume

 

Frângi pâinea în două-

spre-zece,

întinzi câte o bucată

fiecăruia

și deodată toate vocile amuțesc

și deodată toate clipele

încetează

să curgă

 

Nu mai e nimeni aici

să te mai poată urma

nu mai e nimeni

să te poată privi

nu mai e nimeni

să poată măcar

să te vândă

 

și totuși inima lumii

e-acum

un foc nesfârșit care cântă

întoarcerea în tine a tuturor

intrarea tuturor în lumină

 

 

Remember

 

Știu un zvon pe de rost,

clipa trece în zi:

ce va fi a mai fost,

ce a fost va mai fi.

 

Efemera-și găsi

în secundă un rost.

Ce a fost va mai fi,

ce va fi a mai fost.

 

Cine poate zidi

în uitare un rost?

A mai fost ce va fi?

Va mai fi ce a fost?

 

Și-acel foșnet sublim

ca un râs de copil:

haveilhavulimhacoilhaveil…?

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store