În ultima misiune Marius nu mai este doar el şi cîţiva colegi... Porneşte la drum de la Biserica Sfîntul Dimitrie însoţit de sute de camarazi, prieteni, oameni simpli. O are alături pe mama sa, pe cea care în toate celelalte dăţi cînd a fost chemat la datorie o purta doar în gînd. Alături îi e şi soarele venit să îl călăuzească...

Cortegiul cu sute de persoane se întinde pe jumătate de kilometru. Calea îi este deschisă de poliţiştii de la circulaţie, deşi parcă nu mai este nevoie de aşa ceva... Pentru că oraşul stă puţin în loc să facă o reverenţă în faţa celui care de atîtea ori a uitat de el şi s-a gîndit doar la alţii. Marchian – Calea Naţională – Împărat Traian... Marius ajunge în faţa blocului în care locuia. Vecinii se îngrămădesc pe trotuare. O pensionară plînge de parcă ar fi propriul ei copil. Dintr-un tablou aşezat la intrarea în bloc Marius însă îi zîmbeşte. Parcă i-ar spune „nu mai plînge, e o misiune ca toate celelalte”.

Prefectul, pompierul şef al judeţului, foştii colegi, îl aşteaptă împietriţi în faţa Inspectoratului. Balcoanele şi geamurile blocurilor din jur sînt înţesate de oameni. Se dă citire unui ordin... Marius nu mai este plutonier, este acum sublocotenent. Cît de ciudat sună însă în aceste momente cuvîntul „acum”... Locotenentul Marius Colbea are un mesaj... „O inimă bună a încetat să mai bată, un suflet nobil s-a ridicat la cer”. Îl urmează colonelul Radu Anton ... „prin voia lui Dumnezeu armata din Ceruri are nevoie de o echipă de scafandri. În ultima lună au fost chemaţi la Ceruri cei mai buni scafandri din ţară, cei doi colegi de la Constanţa, colegul de la Dolj şi acum tu, sublocotenent Marius Loghin, de la Inspectoratul Botoşani, mergi să îndeplineşti misiuni în spiritul şi cu dăruirea numai de noi ştiute”.

Apoi pornesc sirenele pompierilor... odată cu ele şi lacrimi, lacrimi, multe lacrimi. De data aceasta zgomotul lor asurzitor nu mai anunţă nici un incendiu, nici o inundaţie, nici o calamitate. De data această nimeni nu se mai grăbeşte. Ba se grăbeşte Marius, care o ia în sus pe Sucevei, spre cimitir. Locul de veci e cam departe, în cimitir ultimul drum devine tot mai strîmt şi camarazii săi trebuie să-i ducă sicriul pe braţe. Cinci preoţi oficiază „Veşnica Pomenire”. Se aud frînghiile, iar mama vrea să-şi mai vadă o dată fiul... „Puiu mamii, toată vara mi-au spus că ţi-i cald şi acum stai aici la frig...?”. O tînără este ţinută de cîţiva cunoscuţi să nu se prăbuşească peste mormînt. Se trag salve de  focuri. Bărbaţi în toată puterea cuvîntului plîng precum nişte copii. Marius a coborît la ultima misiune. Afară s-a făcut linişte, nu se mai aud decît plînsetele camarazilor, prietenilor, colegilor, rudelor, prietenei. Cu toţii ştiu că aceasta e ultima misiune, e misiunea în care drumul înapoi nu mai există.

Dumnezeu, să te ierte şi să te odihnescă Marius.