Autocarul îşi turează motoarele, iar pe lîngă el dorohoieni, derscani şi botoşănenii mai din tot judeţul îşi ascund cu greu lacrimile. "Băi Gheorghe, să mă suni cînd ajungi", "da ... tu, doar ţi-am zis cred de o mie de ori că-ţi dau telefon. Cumpăr o cartelă din aia pentru Europa de Est". Se mai pupă odată, ea îşi şterge lacrimile, iar el urcă îngîndurat în maşină. Cîţiva paşi mai încolo doi copii îşi conduc mama la autocar. "Să ai grijă de tine mama, să ne suni". "Haideţi măi, că doar nu plec la capătul lumii. Şi acolo tot oameni sînt", încearcă femeia să se încurajeze mai curînd pe dînsa decît pe copii. Şoferii, care de vreo doi ani văd săptămînal scene dintr-astea sînt mult mai preocupaţi de soarta bagajelor: "care coborîţi înainte de Roma puneţi genţile spre margine, să nu le scoatem iar toate pe la Bologna". Şi apoi vine semnalul: "gata !  plecăm!". Încă un rînd de îmbrăţişări, pupături, jurăminte şi maşina se pune în mişcare.

Pensionara în Dorohoi, asistentă în Italia Încă 50 de botoşăneni îşi lasă copiii, nevestele sau părinţii singuri şi pleacă spre Italia. Unii dintre ei o fac pentru prima oară şi sînt destul de speriaţi. Alţii aproape că nici nu mai ştiu pentru a cîta oară vin "la viză" şi se grăbesc să ajungă în Peninsulă, ca nu cumva "padrone" să angajeze pe altcineva în loc. Genoveva face parte din a doua categorie. Are peste 50 de ani, este din Dorohoi şi a lucrat toată viaţa în asistenţa socială, la spital, iar în ultima vreme, la una din şcolile speciale ale oraşului. Are doi copii majori şi asemeni altor 21 milioane de români nu îi mai ajung banii. Cu toate sporurile abia ajungea la un salariu de cinci milioane lei pe lună. "Cît mai opreau pentru pensii, pentru sănătate, pentru una şi alta, mai rămîneam cu vreo trei milioane. Să trăiască EI cu trei milioane", îşi varsă năduful femeia. "Ei" este ceva greu de defintiv. Probabil este vorba de miniştri, parlamentari, directorii unităţii şi toţi ceilalţi cărora o bună parte a botoşănenilor îşi alocă fără voie timp zilnic pentru înjurături şi blesteme. De un an Genoveva tot încerca să plece în Italia. Ştia că munca pe care ea o făcea în ţară este mult mai bine plătită în peninsulă. Intervenise din vara anului trecut pe lîngă o cunoştinţă cu rude de prim grad în Cizmă ca să îi găsească un post. "În iulie am primit un telefon şi mi s-a spus: «luni eşti aici». În cîteva zile mi-am rezolvat toate problemele şi am fost acolo", povesteşte femeia. S-a pensionat pe caz de boală şi a devenit angajată la Caritas, organizaţie italiană de într-ajutorare, care se ocupă cu îngrijirea bătrînilor, a tinerilor cu handicap, etc. Întreţine o femeie şi primeşte 500 euro pe lună. A venit pentru prima dată acasă după patru luni. Nu ar fi făcut-o, dar trebuia să fie reexaminată de comisia de pensionare şi nu a avut încotro, a trebuit să se întoarcă. Depăşind cele trei luni care se pot sta în spaţiul Schengen a avut probleme la graniţă română. "Eram opt ieşiţi din viză. Ne-au luat şi ne-au băgat pe toţi într-o cameră şi au început să facă copii la paşapoarte. Am încercat să îi dăm bani, dar nici nu a vrut să audă. Eu sînt o fire care nu mă pierd prea repede şi am avut noroc. Unul din cei doi vameşi a ieşit afară, eu am strîns repede cîte zece euro de la fiecare şi am fugit după ăla care ieşise. I-am dat banii şi s-a rezolvat totul", mărturiseşte femeia. Ajunsă acasă a avut parte de o frumoasă surpriză. "Soţul şi copiii pregătiseră totul pentru iarnă. Şi murături şi dulceţuri, tot, tot, tot. Pînă acum în fiecare toamnă doar eu mă zbăteam. «Ce mama, păi dacă nu eşti tu, noi o să murim de foame» mi-a spus fata", spune Genoveva, iar telefonul îi sună din nou. "Lăsaţi că o să am grijă, doar v-am mai spus..." Sot si tara parasite pentru Lorenzo Şoferii încearcă să mai înveselească atmosfera apăsătoare. Dau fiecărui pasager cîte o portocală şi o babană şi pun un CD cu Pavel Stratan, "Eu beau". Mulţi dintre călători au devenit prieteni buni cu şoferii, pleacă a nu ştiu cîta oară în Italia cu aceştia şi se cunosc deja destul de bine. Una e "Meseriaşa", altul e "nea Mircea" şi tot aşa. Sînt cei mai distinşi. Pentru ei drumul spre Roma a devenit o banalitate.Îl fac mai des decît unul de la Dersca la Dorohoi sau Flămînzi. O femeie călătoreşte împreună cu fetiţa. După cîteva ore copila începe să îşi dea seama că lipseşte tata. "Mama, dar tata de ce nu vine?" întreabâ în timp ce îi aranja frumos rochiţa păpuşei căreia ba îi dă mîncare, ba o culcă, ba o trimite la şcoală. Mama pare pusă în încurcătură şi încearcă să schimbe vorba: "unde mergem noi sînt păpuşe mult mai frumoase, o să-ţi ia mama una". Copila, aflată la vîrsta grădiniţei, începe să plîngă: "mami, de ce nu vine şi tata?" Cînd să răspundă, mamei îi sună telefonul... "pronto, oooo, Lorenzo, si, si, sono in pulman (autocar - n.r.). Domani sono in Italia. Si, si, sono con bambina ... Anche io ti amo... ciao amore, ciao", Copila pare că uită de tata şi o întreabă cu cine a vorbit. "Cu un nene din Italia unde o să stăm noi". Chinuiţi de vameşi S-a făcut noaptea, se apropie graniţa şi emoţiile sînt tot mai mari. 12 pasageri n-ar avea dreptul să iasă din ţară întrucît nu au stat în România cele trei luni prevăzute de lege. "Sper că nu aveţi ţigări. Oameni buni spuneţi sinceri, că altfel cine ştie ce se întîmplă", fac şoferii un apel. De două luni s-au schimbat reglementările şi nu ai voie să intri în Ungaria decît cu două pachete de ţigări. Cîţiva metri mai încolo, un alt autocar este dezgolit şi de oameni şi de bagaje. Vameşii nu i-au crezut pe cuvînt şi controlează peste tot. Două femei rrome şi un băiat abia trecut de majorat sînt puşi să se dezbrace. Curg cartuşele de ţigări din ei asemeni apei de la robinet. "Uite mă ce le face!" observă speriaţi pasagerii. Unii îşi fac cruce, spun "Doamne ajută", şi autocarul mai faceţi cîţiva metri şi ajunge la punctul de conrol. "Deschideţi paşapoartele la poză", cere ghidul. Oamenii vor să pară distinşi, dar pe faţa lor se citeşte emoţia şi o urmă de disperare. Întoarcerea de la graniţă le-ar distruge toate visurile şi speranţele. Vameşul ia toate paşapoartele şi coboară în "caşcarabetă", cum spune unul dintre cei sătuli de drumurile Dersca - Roma. La uşa autocarului pune un cîine-lup care nu lasă pe nimeni să coboare. Aşteptarea ridică emoţiile la cote greu de suportat, tăcerea este mormîntală, aproape că se aud bătăile inimilor. După vreun sfert de oră ghidul se întoarce: "s-a rezolvat, bagă viteză !". Oamenii răsuflă doar pe jumătate, peste cîţiva metri e graniţa ungară. Aici aşteptarea e mai scurtă, iar cînd ghidul se întoarce cu paşapoartele parcă şi autocarul respiră uşurat. "Opriţi băi la prima parcare, că mănînc două ţigări, nu altceva", cere o femeie, iar o alta începe să devină sinceră: "băi, dacă mă scuturau ăştia puţin ploua cu ţigări din mine". Într-o criză de sinceritate una dintre femeile "sărite de viză" explică şi cum a trecut graniţa, "am pus banii direct în paşaport, 20 de euro". Drumul în Ungaria durează doar patru-cinci ore. Oamenii dorm liniştiţi, cu toţi ştiu că hopul cel mare este la graniţa româno-ungară. Este încă noapte cînd se ajunge la frontiera austriacă. Se vede deja că este altă lume, vameşul austriac răsfoieşte paşapoartele cu mănuşi, pune rapid ştampilele şi la sfîrşit cere unui tînăr să coboare din autocar. "Cu bagaje cu tot", cere ghidul. Omul are interdicţie de zece ani pentru spaţiul Schengen şi vameşii au descoperit lucrul ăsta. Autocarul începe să se pună în mişcare cînd tînărului începe să i se facă fotografii. "Îi spui tu’ lu Mihai că m-au oprit aici", îi cere unui pasager. Rămîne singur în noapte, cu două genţi şi vameşii pe capul lui. Călătorie în dorul … scroafei Este dimineaţă cînd autocarul opreşte în Austria. Benzinăriile deja s-au transformat în "autogrill"-uri. La grupul sanitar, Gheorghe Bojoga, un bătrînel de vreo 65 ani din Dersca, ieşit pentru prima dată din ţară, nu se mai termină de minunat. "N-o să avem niciodată noi aşa ceva", spune în timp ce caută insistent săpunul. "Nea' Gică avem şi noi dintr-astea în ţară, nu ai văzut matale. Uite apeşi pe butonul ăla, uita aşa şi curge săpun lichid", îi explică un derscan cu state vechi de spaţiu Schengen. "Ce lichid uăi băiete, eu vreau săpun", spune bătrînul neputînd să priceapă ce i se spune. Are cinci copii şi toţi sînt plecaţi în Italia. L-au chemat în Italia să vadă şi el odată în viaţă cum e acolo. Gheorghe Bojoga are însă cu totul alte preocupări. "Scroafa aia mare tre'bea să fete. Am lăsat toată gospodăria pe mîna unui vecin. Cine ştie ce-mi face ăsta pînă ce mă întorc", spune îngrijorat bătrînul. O femeie care munceşte din greu în Peninsulă aproape că se enervează. "Ce scroafă? Ce gospodărie? Matale nu eşti normal. Păi dacă fiecare copil îţi trimite cîte 100 euro pe lună trăieşti ca boierul, nu îţi mai trebuie nici scroafă, nici vacă, nimic. Stai şi te uiţi la telenovele". Bătrînul pare însă de neînduplecat. "Lasă, că eu le ştiu pe ale mele. Scroafa aia am luat-o cînd nu avea nici trei'j'de kile..."

Drumul spre nicăieri Se intră în Italia, fără să mai fie nici o graniţă. Aici maşinile se opresc doar pentru a plăti taxa de autostradă. Udine, Venezia, Bologna şi autocarul începe să se golească. Mulţi dintre cei care coboară sînt aşteptaţi de familie, unii au Mercedesuri, alţii nişte Fiat-uri amărîte, un soi de Dacia 1310 în variantă italiană. Mircea Filip nu coboară aici, merge pînă la Roma, de unde trebuie să plece undeva spre Perugia. A plecat întîi soţia în Italia, iar apoi şi el. Au venit la trei luni acasă, soţia este încă la Botoşani, el urmează să îşi reia munca pe şantier. A lucrat la Termica, de unde şi-au luat concediu fără plată pentru a merge în Peninsulă. "Băiatul ăla mare nu vrea să vină. Îi place mai mult şofer pe taxi. De fapt, are o fată şi are impresia că, dacă pleacă, rămîne fără ea", spune el. Pe şantier cîştigă la 1.000 euro pe lună. "Eu nu pot să spun că eram plătit prost la Termica. Luam vreo opt milioane, dar tot nu ajung", mai spune omul, după care insistă pe lîngă un tînăr" : "bine, vii aici în vizită, dar dacă îţi găseşti ceva de lucru, doar n-o să te întorci. Tre'be să ai ceva prea tare acasă, că altfel nu are rost să se întorci". Autocarul inră în Roma şi telefoanele zbîrnie. Se vorbeşte ba în română, ba în italiană. Mulţi sună pe telefonul şoferului, care ia apoi microfonul în mînă şi strigă "este cineva Sanda? hai repede la telefon". Sanda ascultă cîteva minute după care încep să îi curgă lacrimile. "Cum adică nu poţi să vii după mine? Tu eşti nebună, unde dorm eu noaptea asta?" Vrea să continue, dar îşi dă seama că nu mai are cu cine vorbi, telefonul i-a fost închis. Plîngînd roagă ghidul să îi mai dea o dată telefonul. Nu rezolvă nici acum şi continuă să plîngă... "eu mă întorc acasă". După ce ghidul se asigură că femeia nu îl aude îi spune şoferului: "mi-a zis cine i-a dat telefon să ne facem milă de ea noaptea asta. Eu ce să îi fac?". Autocarul ajunge pe o stradelă desprinsă parcă din Botoşani. O mulţime de gropi şi containere răvăşite de gunoi. Oamenii au impresia că au greşit ţara şi oraşul. Maşina parchează lîngă agenţia de transport. Unii coboară, alţii merg rugători la ghid: "duceţi-ne în gară la Tiburtina că pierdem trenul". Ei nu lucrează în Cetatea Eternă, ce prin Catania, Catanzaro, Salerno şi trebuie să ajungă cît mai repede, astfel nu au unde petrece noaptea. În autocar a rămas şi mama cu fetiţa căreia nu îi spusese că îşi părăsise bărbatul pentru un italian. Începe şi ea să plîngă pentru că Lorenzo nu a mai venit. Lîngă agenţie alte două femei care trebuiau preluate de o prietenă au rămas singure. "Lasă tu că dormim noi undeva. Uite, stăm în agenţie şi tot nu rămînem afară", încearcă una să se încurajeze. Pentru ele, ca şi pentru mulţi alţi botoşăneni, aventura italiană pare să se fi sfîrşit înainte de a începe.