În Torre Angela se face dimineaţă şi cartierul locuit în bună parte de români începe să forfotească. Nu este încă ora 6.00, iar botoşănenii au început deja să plece spre şantier. Aproape jumătate din locuitorii cartierului de la marginea Romei sînt români, cu preponderenţă derscani, lucru care se vede încă din zorii zilei. În timp ce italienii se întorc în pat pe partea cealaltă, pe străzile lăturalnice ale Cetăţii Eterne mişună românii. Mitică Gherasim din Dersca, devenit după sosirea în Italia "Michele", îşi adună echipa pentru o nouă zi de muncă. Cu un automobil Fiat de teren transformat în maşină de şantier trece pe la locaţii stabilite deja de multă vreme. "Hai băi, iar stăm şi te aşteptăm!" îl apostrofează pe Florin. "N-a sunat ceasul uăi", răspunde Florin. Cei doi sînt fraţi, "Michele" are 34 ani, iar Florin nu a început încă al treilea deceniu de viaţă, dar rudenia pare să fie uitată. Trebuie să ajungă cît mai repede pe şantier că altfel îi prind ora 8.00 pe arterele metropolei, circulaţia devine infernală şi 100 de metri ajungi să îi faci într-un sfert de oră.

La muncă, în ritm de manele "În ochi amîndoi ne-am privit / Ştiai să sînt nefericit / Ştiu iubire draga mea / Ai fi vrut să-mi spui ceva", se aude de la casetofonul maşinii. Nu contează că se pleacă sau se vine de la lucru, că este dimineaţă sau noapte, drumul fără manele nu mai este drum. În apropierea şantierului echipa coboară la un bar. "Hai să facem colazione", cere "Jimmy", fost Florin cînd era sătean la Vîrfu Cîmpului. Colazione este un soi de mic dejun în variantă macaronară, adică o fostă mămăligă rece cu brînză mîncată dimineaţa prin Botoşani transformată în cafea şi corn cu cremă de piersici, în Italia. Bei cafea de 1 euro, mănînci o brioşă de 0,60 euro, te uiţi puţin peste "Il Tempo" sau "Gazzetta dello sport" şi cam atît. Sigur, între cafeaua de aici şi cea de acasă e o mare diferenţă. Italienii înţeleg prin cafea o jumătate dintr-o ceşcuţă pentru care diminutivul nu mai reprezintă o exagerare. Se ajunge la şantier, iar Romeo, Jimmy, Viorel şi Sergiu încep să descarce materialele. Nu apucă să golească maşina că îşi dau seama că trebuie să le pună la loc. Italienii care lucrează la un cartier nou de locuinţe nu se mai termină de văitat: "Mia donna!", "maaaaama mia!", "non e vero!". Macaronarilor le-au dispărut aproape toate obiectele de interior pe care le aduseseră pentru a fi montate. Gresia, faianţă, tocurile de la uşi, toate au dispărut în pauza de la sfîrşitul săptămînii. De pe şantiere se fură aproape tot ce se poate ridica şi băga într-o maşină, inclusiv utilaje de lucru. Cei care o fac nu sînt însă români, ci italieni. S-a încercat cooptarea unor paznici, însă nimeni nu prea se mai angajează la o asemenea treabă întrucît oricum fenomenul nu poate fi stăpînit şi oamenii ajung să scoată bani din propriul buzunar pentru toate lucrurile dispărute. "Aici s-a furat iară. Ce facem? Lasciamo pierdere? Bine, salut, ciao" îşi întreabă "Michele" superiorul, tot un botoşănean, după care se dă semnalul pentru plecare. "Aici îmbătrîneşti un an într-o zi" Se merge pe un alt şantier. Este tot la marginea Romei, numai că este cartier rezidenţial. Un mini-orăşel cu cîteva zeci de blocuri a fost construit aici în ultimii doi ani, după venirea masivă a românilor. Echipa lui "Michele" trebuie să toarne un strat de ciment peste ceea ce va deveni parcarea de la subsolul blocului. Un colţ al viitorului parter devine vestiar ambulant. Cei patru muncitori se schimbă rapid. "Michele" dă ultimele indicaţii şi pleacă grăbit. Mai are şi alte echipe prin oraş pe care trebuie să le urmărească. "Cîţi ani am? 40. Aici îmbătrîneşti un an într-o zi", spune rebotezatul Mitică. De fapt, are 34 ani, este căsătorit cu o româncă şi este venit în Italia cu ceva ani înainte de ridicarea vizelor pentru spaţiul Schengen. Are un copil care s-a născut în Italia şi care merge la grădiniţă, lucru care îl costă 20 euro pe lună. Este oricum mult mai puţin în comparaţie cu creşa unde dădea cîteva sute de euro. De cînd este în Italia a reuşit să îşi cumpere teren de casă în Dorohoi şi un Mercedes fabricat în 2000, pe care a plătit 19.000 euro. În lipsa sa cei patru trec repede la treabă. Diferenţa dintre ei şi muncitorii italieni este uşor de perceput. Cei din urmă au tot felul de scule, sînt gelaţi, curaţi de parcă ar lucra la birou şi fixează înălţimea tavanului cu ajutorului unui aparat cu laser. "Lazio merda, ale, ale, ale", cîntă unul dintre italienii care este suporteri al echipei AS Roma. Rivalitatea dintre AS Roma şi SS Lazio, cele două mari echipe ale capitalei Italiei se face simţită şi pe şantier. Într-o traducere liberă "merda" ar înseamna "de rahat", adică la capitolul fotbal şi şantier nici ei nu sînt prea civilizaţi. Şi românii cîntă, însă dinspre locul lor se aude, "ooooooo, viaţa meaaaaaaa". Vine ora prînzului, iar italienii întrerup lucrul. "Ragazzi, non mangiare?" întreabă unul din macaronari, însă botoşănenii continuă să lucreze. Cînd italienii termină pauza, se opresc românii şi încep să mănînce. Sala de mese e tot unde e vestiarul, adică tot în aer liber. Mîncarea e un soi de combinată română-italiană, cîrnaţi băgaţi în mozzarella. După ce se termină masa botoşănenii italienizaţi se întind pe ciment. Îşi pun cîteva haine sub cap, îşi strîng braţele sub piept, nu-şi mai vorbesc şi fiecare se gîndeşte la ale lui. Om de afaceri angajat pe şantier Viorel este singurul care nu doarme. Are 38 de ani şi este venit în Italia din luna februarie. Este căsătorit şi are o fetiţă, iar la sfîrşitul lunii octombrie a avut parte de cel mai fericit eveniment din ultimul an: i-au venit în Roma soţia şi copilul. A părăsit comuna natală cu toate că nu o ducea tocmai rău. Era privatizat cu o secţie de pielărie, la un moment dat avea şi patru angajaţi, avea şi clienţi. "Comenzile au tot scăzut pentru că în comună au mai rămas doar bătrînii, tinerii fiind plecaţi în Italia. Am făcut haine de piele şi pentru Pompierie şi pentru Poliţie, numai că dădeau greu banii. Mergeam eu şi mă rugam să mă plătească şi mă simţeam de parcă aş umbla cu cerşitul. În februarie am avut un moment cînd m-am enervat, am închis totul şi am plecat", povesteşte Viorel. El este plătit mai prost, vreo 40 euro pe zi, întrucît este totuşi relativ nou în Italia şi nu "meseriaş", cum le place celor mai vechi să îşi spună şi care lucrează la pus gresie şi faianţă. Aceştia cîştigă şi pînă la 80 euro într-o zi, iar marele avantaj este că, de obicei, lucrează interioare, astfel încît, indiferent că plouă sau este soare, nu trebuie să îşi întrerupă activitatea. Visul lui Viorel este să muncească doi ani, după care să îşi deschidă atelier de pielărie într-un oraş din Botoşani. "O să trebuiască să fac o acţiune de promovare prin ziare, cu fluturaşe în poştă, pentru că lumea uită de tine. Cam doi ani îţi trebuie ca să te cunoască lumea", se confesează Viorel. Fata are cinci ani şi locuieşte împreună cu ea, soţia şi încă o familie într-un apartament cu două camere, unde chiria şi întreţinerea ajunge la 450 euro pe lună. Şantierul pe care acesta şi ceilalţi muncesc este un cartier rezidenţial din Roma unde cel mai ieftin apartament este 150.000 euro, iar asociaţiile de proprietari au site pe Internet, cu rubrică specială pentru reclamaţii. "Hai băi că facem gaură", strigă la un moment dat unul dintre ei şi botoşănenii reîncep lucrul. Jimmy se duce la ceea ce ar trebui să fie un WC, de fapt o cabină, fără gaură şi fără nimic altceva. Cînd iese este întîmpinat de Romeo: "Zi că ai tras apa!". Romeo a deveni ţinta preferată a ironiilor colegilor după ce şi-a găsit prietenă pe Internet tocmai din Ploieşti şi a adus-o în Italia şi ţine să se revanşeze. "Cum să nu-i placă, doar stă în Italia şi nici nu lucră nimica", povestesc colegii despre noua cucerire a lui Romeo. Se face patru după-amiaza, italienii întrerup lucrul se urcă în Mercedes-uri, BMW-uri şi Fiat-uri şi alte automobile cu tapiţerie din piele şi vopsea metalizată şi pleacă spre case. Jimmy, Romeo şi ceilalţi continuă însă lucrul. Spre deosebire de alte zile au totuşi mai puţin de muncă şi termină înainte ca afară să se facă noaptea. Aşteaptă să fie luaţi de şeful de echipă însă primesc telefon că nu mai poate veni după ei, aşa că, îşi fac loc printre maşinile luxoase din parcare şi cu sacul în spate merg în staţie să aştepte autobuzul. Aici se vorbeşte aproape numai româneşte pentru că italian fără maşină nu prea există: "azi cică au prins patru români fără bilet pe linia asta". Bere specială pentru români În Torre Angela s-a lăsat seara iar maşinile vuiesc. Cartierul locuit de sute de derscani este animat mai ales de prezenţa românilor. Minune, Guţă, Vijelie şi toţi ceilalţi manelişti de frunte de acasă sînt prezenţi mai peste tot, în maşini, la terase şi chiar la baruri. O parte a acestora din urmă şi-au pierdut de mult aspectul italian şi seamănă izbitor cu localurile româneşti: un bufet, trei-patru mese, o culoare ţipătoare pe pereţi şi, neapărat, un afiş mare cu o femeie sumar îmbrăcată. Cel mai mult se bea bere Peroni. Costă doar un euro, iar patronul fabricii, care dă şi numele băuturii, este unul dintre italienii pe care venirea românilor i-a fericit. Poporul italian este cunoscut ca băutor de vin, iar afacerea cu berea nu i-a prosperat extraordinar. După ridicarea vizelor pentru români cererea de bere a crescut considerabil, iar fabrica, situată nu la mare distanţă de "cartierul românesc", şi-a adăugat o nouă secţie de producţie. Afaceri prospere derulează şi cei care şi-au înfiinţat puncte de telefonie, de unde cu cinci euro se poate vorbi zeci de minute, nu doar vreun sfert de oră, cît oferă o cartelă de cinci euro pentru telefonul public. Iar principalii lor clienţi sînt tot românii. Prin Torre Angela anul trecut a fost chiar şi unul dintre preoţii din Dersca. Oamenii spun că a încercat să strîngă bani pentru construirea unei noi biserici, a muncit puţin şi pe şantier, după care a plecat acasă. "Cartierul românesc" nu are trotuare, iar botoşănenii opresc maşinile în mijlocul străzii şi discută cu cei din baruri: "Băi Gică, să treci pe la mine, că mi-au trimis must de acasă. Ciao, ciao..." Alţii merg însă acasă. Acasă este cam mult spus pentru Nicu. El locuieşte în vila din cartierul rezidenţial Casal Palocco unde lucrează. În camera cea mai avansată şi-a făcut un pat şi şi-a pus un televizor. "Băăăi, ce miroase a femeie aici", îl tachinează colegii cînd ajung în aşa-zisa locuinţă. Nicu are la vreo 35 ani şi tocmai şi-a înşelat soţia aflată în ţară. "Eu i-am zis să vină aici, da' ea nu şi nu că nu lasă copchiii. Eu unul nu mai puteam. Aveam opt luni de cînd n-am pus mîna pe o femeie", se scuză frecîndu-şi mîna peste burtă. Oboseală şi dor de casă uitate la discotecă Noaptea îi prinde pe cei mai mulţi dintre botoşăneni la "Mesager". Este o discotecă patronată de un albanez, Alex, însă acesta este singurul element neromânesc al localului. Manele, manele şi iar manele, firmă confecţionată din instalaţie de pom, pereţi vopsiţi în verde şi portocaliu, biliard, iar în mijloc o orgă şi un băiat care face vocalize cu gîndul la celebritatea şi banii lui Guţă sau Minune. Singurul lucru care îţi aminteşte că nu eşti prin Dersca, Lozna sau prin orice altă comună botoşăneană este faptul că se plăteşte în euro. Cel mai mare anunţ de la bar este, bineînţeles, în limba română şi invită la civilizaţie. "Vă rugăm să folosiţi WC-ul discotecii şi să nu urinaţi afară", scrie cu litere mari. Anunţul este însă anunţ, iar unii mai înfierbîntaţi se simt tot mai bine degajîndu-se pe gardul viu de afară. Atmosfera se încinge foarte rapid. Solistul vocal simte unde face bani şi insistă acolo. "Eu recunosc că am greşit / Şi pentru asta am plătit / Dacă m-ai iubit cîndva / Iartă-mă iubita mea", nu are însă prea mare succes. Botoşănenii sînt mult mai mişcaţi de melodiile în care se pronunţă cuvîntele bani, euro, dolar, în sfîrşit, orice aduce aminte de bancnote. Se bea doar Red Bull şi Jack Daniels şi banii încep să curgă din buzunar. Se pleacă de la 10 euro, iar potul creşte vertiginos, 20, 50 euro cînd se ajunge la "Eu pe banii mei sînt şef / Şi îi cheltui cum am chef". Într-o jumătate de oră pentru o manea se plăteşte deja 100 euro, că doar "Nici să nu vă stea în gînd / Dacă v-aş arăta banii, aţi muri numărînd". Botoşănenii sînt în culmea fericirii. S-au urcat cu picioarele pe masă, sînt dezbracaţi pînă la brîu, iar în mijlocul lor a venit şi patronul Alex. Copila unuia dintre ei, care nu prea înţelege ce se întîmplă şi de ce se afla acolo se urcă şi ea pe masă şi dansează cu interpretul. "Las' că te face tata italiancă. Alba Parietti iese din tine..."