Este sîmbătă după-amiaza şi Valerian Pojoga începe să-şi sune clienţi pentru confirmarea călătoriei de a doua zi spre România. Are o agenţie de transport persoane în Roma şi în fiecare duminică e programată cursă spre ţară. Este asociat cu firme de profil din Botoşani şi Suceava. Acestea se ocupă cu turul, iar el cu returul. A ajuns să aibă un birou spaţios în capitala Italiei, în apropierea Gării Tiburtina, lucrează cu un laptop, are trei telefoane la aproape 1.000 euro bucata şi tocmai şi-a cumpărat un BMW nou, pe care a plătit peste 20.000 euro. Din Lozna la Rete 4 Povestea peninsulară a lui Vali, aşa cum îi spun românii, sau Valerio, cum este strigat de italieni, a început acum mai bine de un deceniu, cînd avea 23 de ani. În preajma sărbătorilor de iarnă din 1993 a părăsit satul Lozna, devenit comună după plecarea sa şi a venit în Italia. Ani la rînd a fost muncitor într-o echipă care curăţea clădiri ce urmau să fie date în folosinţă. A muncit mult la "autogrill"-uri, acele complexuri specifice Europei Occidentale cu benzinărie, magazine, restaurante, moteluri şi multe altele, la restaurante şi chiar la Stadio Olimpico, arena pe care s-a jucat finala Campionatului Mondial de Fotbal din 1990. "În fiecare dimineaţă făceam cîte şapte kilometri pe jos pînă la locul de muncă. Nu este ca acuma cînd te ia patronul dimineaţa şi seara te duce înapoi", povesteşte Vali Pojoga. Prin 2000 a renunţat la acest serviciu şi spre deosebire de majoritatea botoşănenilor, care cu banii adunaţi se întorc în ţară ca să îşi cumpere casă şi maşină, el a rămas la Roma. "Nevasta patronului m-a rugat cu lacrimi în ochi să rămîn. Cînd venisem eu firma avea doar cîţiva oameni, iar la un moment dat ajunsese pe la 400. Patronul cîştiga bine. Şi pe noi ne plăteau, nu pot să neg, dar le-am explicat că nu mai pot rămîne. Am rămas însă prieteni, la început ne întîlneam chiar des, însă în ultimul timp ne-am mai răcit, eu cu treburile mele, ei cu ale lor..." mărturiseşte botoşăneanul. Cu banii adunaţi a dorit să îşi iniţieze o afacere în Italia ca să nu mai fie nevoit să meargă kilometri întregi pe jos ori să cureţe foste şantiere. Să demarezi o afacere în Italia nu este tocmai greu. Dacă ai dobîndit permisul de muncă legislaţia îţi permite să ai o firmă, însă majoritatea românilor preferă să se autorizeze ca persoană fizică întrucît taxele şi impozitele care trebuie să le plătească la stat sînt mult mai puţine. Pe lîngă acestea, este necesar să mai plătească un contabil şi cam atît. Italienii tratează nediferenţiat autohtonii şi străinii, dimporivă, încurajînd chiar autorizarea persoanelor fizice şi constituirea de societăţi de către imigranţi deoarece în acest fel scot la suprafaţă economia subterană şi munca "le negru", cu care se îndeletnicesc trei sferturi dintre românii aflaţi în Italia. Afaceri cu un urmărit internaţional După ridicarea vizelor Vali a realizat că afacerea cea mai profitabilă ar fi constituirea unei firme de transport, însă îi lipsea un partener român. Suceveanul Severin Tcaciuc, nimeni altul decît cel dat în urmărire de Inspectoratul General de Poliţie şi Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, căuta la rîndul său, la Roma, un partener de afaceri în acelaşi domeniu. Pe atunci Severin încă nu se afla în această ipostază şi au convenit să devină parteneri. Afacerea mergea la cote înalte, încasările treceau în unele luni şi de 50.000 euro, însă totul s-a rupt după ce, din toţi banii făcuţi într-o lună, Severin nu i-a dat lui Vali nici măcar un euro. "Atunci am zis: gata! Dacă tu nu poţi să-mi dai mie un euro din atîţia bani nu mai are nici un rost să colaborăm", îşi aminteşte Vali, care pare să fi întrerupt inspirat asocierea, date fiind problemele ulterioare cu justiţia ale lui Severin. Şi-a găsit alţi parteneri în Botoşani şi Suceava şi a pus pe roate o afacere care îl ajută să aibă un nivel de trai pe care mulţi italieni nu şi-l permit. Plăteşte chirie de 800 euro la sediul agenţiei, are telefoane la care doar abonamentul se ridică la circa 300 euro. "Am boala telefoanelor. Anul trecut am cheltuit 11.000 euro numai pe astea", spune Vali în timp ce îşi butonează videotelefonul. Este un aparat care nu prea a ajuns în România şi cu ajutorul căruia îşi vede interlocutorii în timpul convorbirii, urmăreşte şi buletinele de ştiri şi multe altele. Valerian Pojoga a devenit şi o mică vedetă de mass-media. A fost invitat la emisiunea Forum de pe Rete4, canal de televiziune al premierului Silvio Berlusconi şi a avut şi un soi de pictorial într-o revistă mondenă. Pentru ambele a primit în total 1.300 euro. A reuşit să obţină dreptul ca autocarele să intre în Gara Tiburtina, locul preferat de întîlnire al românilor, lucru pe care doar o singură altă firmă de transporturi din România, l-a mai putut face. "M-a ajutat un prieten din mass-media, care m-a chemat invitat şi la dezbaterea televizată", spune Vali. Şi în Italia ca şi în România obţii mult mai uşor unele lucruri dacă ai prieteni şi relaţii. În zona agenţiei îl ştiu o mulţime de italieni: "Come stai Valerio, tutto bene?" este întîmpinat zilnic de o muţime de macaronari. La agenţie are şi un soi de ghişeu de informaţii, "info la Vali", unde afli despre un loc de muncă disponibil şi altele asemenea. Vine de mai multe ori pe an în ţară, însă de obicei se opreşte la Reşiţa, unde îi sunt socrii. Patroni în construcţii Afacerea lui Vali este însă atipică pentru botoşănenii aflaţi în Roma. Majoritatea celor mai înstăriţi au afaceri în domeniul construcţiilor. Este vorba de cei veniţi cu mulţi ani înainte de ridicarea vizelor pentru spaţiul Schengen şi care, după ani petrecuţi pe şantiere ca muncitori, şi-au făcut firme ori s-au autorizat ca persoane fizice. Au lucrat multă vreme în cartiere rezidenţiale, s-au împrietenit astfel cu proprietarii vilelor şi apartamentelor de lux de aici, pe care şi i-au transformat ulterior în clienţi, rezolvîndu-şi astfel problema comenzilor. Locuiesc în cartiere de vile şi plătesc chirii lunare de peste 500 euro. Nu îşi cumpără case pentru că vor să se întoarcă acasă. Este şi cazul lui Gică Zetu, plecat de prin 1995 din Dersca. "Am împrumutat 1.800 dolari ca să vin aici. Nu am plecat de bine, am plecat de disperare. Acasă nu aveam ce să fac. A fost foarte, foarte greu. La început dormeam cîte 14-15 în două camere, iar primii bani pe care i-am făcut în Italia mi-au fost furaţi. Tot ce ţi se întîmplă aici te faci să fii rău, să fii parşiv. Altfel nu rezişti", spune Gică. Încet-încet a adunat bani, are opt angajaţi, toţi români, şi-a adus şi soţia din Dersca şi trăieşte alături de italieni într-o vilă dintr-un cartier select de la marginea Romei. Conduce un Mercedes de 40.000 euro, al treilea din ultimii trei ani, dar nu uită de unde a plecat. Mănîncă des mămăliguţă şi cere mereu rudelor din ţară să îi trimită eugenii. Tot în construcţii şi-a iniţiat o afacere şi Cornel Grosu, din Lozna. Are 39 de ani, este venit în Italia din 1997 şi a lucrat inclusiv la reabilitarea sediului Ministerului Telecomunicaţiilor din Italia. În ţară a fost coleg cu actualul ministru al transporturilor, Miron Mitrea, iar cu banii făcuţi în Peninsulă a cumpărat "la pachet" fostul SMA din Lozna. Şi el locuieşte la o vilă şi conduce un Nissan Patrol. Despre Roma spune că "e cea mai dulce, toţi vor să vină aici". Tîrg de sclavi "Italia romena" are însă şi o faţă mai puţin zîmbitoare, tristă de tot chiar. Este cea a oamenilor care nu au nici măcar siguranţa zilei de astăzi şi pentru care mîine este deja un viitor foarte îndepărtat. Din nefericire, aceştia sînt şi cei mai mulţi. Nu au loc de muncă, nu au acte şi au două variante: ori muncesc cu ziua ori se apucă de furat. Cei din prima categorie se adună cu sutele în cîteva locuri din Roma, precum Arco di Travertino, Prenestina sau Aurelia, unde aşteaptă zgribuliţi pe la şapte dimineaţă să îi solicite un italian. Pînă să treacă o maşină prin Aurelia, "sub pod" cum îi spun românii, se compătimesc reciproc. "Stai şi o ştergi la fund şi te mai face şi stronzo toată ziua", îşi varsă năduful o femeie trecută de 40 ani. "Aşa e, pe ăştia nu-i mai mulţumeşti niciodată", o aprobă o alta. Locul din Aurelia unde se adună românii este capătul unei linii de autobuz, iar maşinile de transport cu camere de luat vederi contrastează puternic cu mormanele de mizerie din ceea ce ar fi trebuit să fie o staţie. Sticle goale de bere, cutii de băutură, haine vechi, pungi şi o mulţime de gunoaie acompaniază aşteaptarea românilor. Sînt strînşi peste 150 români, iar zona de unde provin îi împart în mai multe grupuri. Cei mai mulţi par să fie ardeleni. Doi dintre aceştia, pe care oricum pantalonul cîndva "la dungă" şi geaca "de bazar" le trădează originea, se tachinează de vreo cîteva minute. Unul dintre ei tocmai a primit un SMS de la prietena de acasă. "Uite, zice că «am fost la bairam, dar am fost cuminte»", spune unul dintre, în timp ce prietenul dă din cap a neîncredere: "no măi, eu cre'că şi-a găsit deja alt prieten". "Nu, lasă, mă aşteaptă pe mine", se încurajează singur receptorul mesajului telefonic. Discuţia se întrerupe brusc cînd zona este străbătută încet de o maşină cu număr de Italia. În puţine secunde cîteva zeci de români se strîng ciorchine în jurul ei. "Chi cerca signore?" întreabă unul dintre. Află de ce are nevoie şi continuă: "quanto dai?" Cînd aud oferta românii îl trimit la orgini pe italian. "Înjură-l bă!" cere unul dintre ei. În mod normal se plăteşte 30-40 euro pentru o zi, iar italianul a făcut o ofertă la jumătate. "Padrone" nu este însă îngrijorat. Va trece peste vreo două ore şi atunci sigur va găsi doritori din rîndul celora care nu şi-au găsit de lucru pentru respectiva zi. Cererea de locuri de muncă este mult mai considerabilă în comparaţie cu oferta şi în două ore numai 15 oameni au plecat la lucru. Cei rămaşi continuă să îşi depene poveştile. "Am fost la porci, ştiu cum e. Mi-a zis că dă 600 euro şi mîncare. La zece era masa, dar cine mai putea să mănînce din cauza mirosului care-ţi stătea în gît? După o lună mi-a dat numai 350 euro. Cînd am întrebat de rest mi-a zis că dacă nu-mi convine nu-i mai dă nici pe ăştia. Ce era să fac. I-am luat şi am plecat", mărturiseşte printre înghiţituri de bere Peroni, Ioan Bălan. Este din judeţul Botoşani şi pentru el cale de întoarcere nu prea mai există. Ori aici, ori în ţară, tot nu are un acoperiş deasupra capului. Casa i-a fost scoasă la vînzare, a fost executat silit şi preferă să doarmă sub cerul liber al Romei decît al Botoşanilor. Cînd să plece mai vine o maşină. "Uite cîrtiţa de babă, nici nu se dă jos din maşină", suduieşte Nelu, care se retrage repejor. Bătrîna, nona (bunică - n.r.) pentru italieni "cîrtiţă de babă" pentru el, vrea oameni "la porci", iar el "a gustat" deja dintr-o asemenea experienţă. Gara românilor Gara Tiburtina este însă locul preferat de întîlnire a românilor fără loc de muncă. Clădirea are în apropiere un pod, iar sub acesta românii mănîncă, beau, înjură, urinează, transformînd zona într-una pur româneasc. Seara zona devine şi mai animată. Caritas, o asociaţia italiană de binefacere, oferă gratuit mîncare imigranţilor şi zeci de români se îngrămădesc să prindă ceva paste. Unul dintre ei, în cîrje, citeşte captivat ceva din "Poveşti adevărate" care aminteşte de infedilitatea femeilor. "Cine ştie ce face nevastă-ta acuma?" îi spune în loc de la revedere unul dintre cei care fac veacul prin zonă. În apropiere este o staţie de taxi, o mulţime de italieni trec prin zonă, însă nu mai sînt de mult miraţi de ceea ce văd. Autorităţile au încercat mereu să îi îndepărteze, însă cei fugăriţi erau înlocuiţi cu alţii, precum cîinii vagabonzi de pe la noi şi s-a renunţat la represalii. Valentin este din Băluşeni şi are o săptămînă de cînd se plictiseşte prin zonă. Este venit pentru a doua oară în Italia. A mai stat doi ani, a lucrat la o fabrică de mobilă, dar a plecat acasă. "Mi-a fost dor de casă", se explică cel de la care soţia şi cei doi copii aşteaptă euro. Vede un român cu "Il Messaggero" şi aproape că i-l smulge din mînă. Răsfoieşte grăbit ziarul, dar nu se opreşte la anunţurile cu locuri de muncă, ci la horoscop. "Am zis io că ştia numa' minciuni dau. A nu ştiu cîta oară zic că tre' să primesc bani, iar io nici măcar de muncă n-am", înapoiază nervos ziarul. Are încă noroc cu un prieten la care stă, dar care nu poate să îl găzduiască la nesfîrşit fără bani. Poliţişti de ocazie În afara şi înăuntru gării mişună o mulţime de români şi de rromi. Aici coboară de obicei românii şi au găsit tot felul de metode de face bani fără să muncească. Unii dintre ei şi-au făcut legitimaţii de agent de voiaj şi le iau banii pentru aşa-zise excursii. Alţii au mers mai departe şi au făcut rost de o caschetă şi o haină cu epoleţi şi o fac pe-a poliţiştii. Bazîndu-se pe limba italiană pe care o cunosc deja destul de bine, legitimează românii. Iau paşaportul şi fără 50 - 100 euro nu-l mai înapoiază. Românii fără loc de muncă produc şi cele mai multe necazuri autorităţilor. Aceştia s-au specializat în furturi minore, precum alimente din magazine, telefoane mobile sau portofele, însă problema e că sînt tot mai mulţi cei care fac acest lucru, iar fenomenul este într-o creştere considerabilă. "Autorităţile italiene fac şi ele ce pot. Au organizate acţiuni speciale, însă şi personalul pe care îl deţin este limitat", declară consulul general Cornel Vişoiu, şeful secţiei consulare Roma din cadrul Ambasadei României. Pentru contravenţii, infracţiuni sau muncă "la negru", lunar sînt expulzaţi din Italia în jurul a 200 - 300 români. De obicei se aleg cu o interdicţie de zece ani pentru intrarea în spaţiul Schengen, la care se poate adăuga şi pedeapsa aplicată de autorităţile din ţară, adică ridicarea paşaportului pentru o perioada de la şase luni la cinci ani. Dacă românii care muncesc "la negru" se aleg de obicei cu un decret de expulzare prin care li se dau cinci zile pentru a părăsi ţara, cei care săvîrşesc infracţiuni sînt însoţiţi de poliţişti în centre de primire temporară, de unde sînt trimişi spre ţară.