"Ne rugăm pentru drept credinciosul popor român de pretutindeni şi pentru poporul italian", rosteşte părintele Constantin Bălăucă, iar cei peste 300 de români din Biserica Naşterea Maicii Domnului aflată în Roma Centro Nord îşi fac cruce. Este Duminică şi o mare parte a botoşănenilor din Cetatea Eternă se strîng în lăcaşurile de cult. Biserica nu arată nici pe departe precum cele din ţară. De fapt, sala în care se ţin slujbele se află la subsolul Basilicii San Giovanni. Construcţia este una impunătoare şi are parter şi demisol. La nivelul de deasupra străzii se oficiază slujbele catolicilor italieni, iar dedesubt aceştia au amenajat o sală asemănătoare celor de spectacole, cu scaune pluşate rabatabile şi un prezidiu. În timpul săptămînii aici peninsularii ţin tot felul de conferinţe şi şedinţe cu caracter mai mult sau mai puţin religios, iar sîmbăta şi duminica sala este dată românilor care o transformă în biserică. Mai întîi se lipeşte linoleum peste mochetă, apoi se aşează cîteva icoane prin sală şi pe scaunele de la prezidiu şi cam atît. Oamenii se roagă în picioare, în genunchi, pe scaune, printre scaune, fiecare cum îşi găseşte loc. Duminica dimineaţa sala este suprapopulată, înăuntru sînt peste 30 de grade, deşi a doua zi începe ultima lună a toamnei, iar frunţile celor doi preoţi sînt străbătute de broboane de transpiraţie. Lumînările sunt albe, mult mai groase decît cele din ţară şi costă 0,5 euro, iar cărţile religioase doi-trei euro. Se vorbeşte şi se roagă numai şi numai româneşte. Viaţă schimbată de un meci de fotbal Alţi 100 de oameni pierd vremea prin curtea bisericii. Nu sînt atît de interesaţi de slujbă, cît de ştiri despre comunitatea românească, iar acesta este locul ideal de a mai afla ce se întîmplă pe aici şi prin ţară. Unii citesc "Actualitatea românească", ziarul românilor din străinătate, iar alţii îşi relatează din experienţa de peste săptămînă. "Aseară moşneagul meu a înnebunit, nu altceva. Am zis că-l strîng de gît. Am ieşit din cameră, am dat un pumn în perete şi m-am întors. Ce era să fac?" povesteşte printre sughiţuri o femeie care îngrijeşte un bătrîn. Lîngă ea, o româncă îşi alintă copilul care nu a împlinit încă jumătate de an: "eşti cel mai frumos, de la cel mai piccolo, pînă la cel mai grande". Este căsătorită tot cu un român, iar copilul l-a născut în Italia. Cînd va împlini 18 ani acesta va putea alege între cetăţenia română şi cea italiană. Pînă atunci este însă român. Atmosfera este mult mai distinsă şi mai libertină decît la bisericile din România. Multe femei nu numai că nu au batic, ci unele, mai tinere, poartă fuste care lasă descoperite ceva forme. În curte se fumează ca la bar, iar din peisaj nu lipseşte nici cerşetorul. Ioan Ciocan a lucrat timp de cinci ani în construcţii pe unde a apucat în Italia, s-a întors acasă şi cînd a revenit în Peninsulă nu şi-a mai găsit de lucru. Are 50 de ani şi nu se deosebeşte prea mult de botoşănenii care vin seara de pe şantiere, doar barba, părul vîlvoi şi farfuria de unică folosinţă pe care o are în faţă dîndu-i paloare de cerşetor. Este zgîrcit la vorbă, însă după ce primeşte un euro se luminează la faţă şi devine mult mai volubil. "Eu n-am vrut să cerşesc. Cînd am venit a doua oară am stat însă vreo două săptămîni şi nu-mi găseam de lucru. M-a văzut unu de pe aici şi mi-a zis: «băi Nelule, tu ai deja o vîrstă. Dacă-ţi laşi barbă şi te-mbraci mai aiurea eşti numai bun pentru cerşit»", îşi aminteşte omul, cînd tocmai mai primeşte "o centezimă" şi zice derutat "grazie ... ăăăăăă ... mulţumesc". Strînge vreo şapte-opt euro se ridică şi revine cu o ţigară în gură. Se aşează din nou, într-o mînă ţine farfuria din plastic, iar în cealaltă îi fumegă un Marlboro. "Prin nouă zeci şi ceva a fost un meci la Slatina. Arbitrul ne-a furat tot meciul, iar la sfîrşit un spectator i-a dat una în barbă. Poliţistul l-a luat la bătaie. I-a dat una, două, l-a pus jos, dă-i cu bastoanele, dă-i cu picioarele. Nu am mai rezistat, m-am băgat şi l-am bătut pînă ce nu mai ştia ce-i cu el. Am făcut un an de puşcărie, dar am rămas foarte iubit în oraş pentru ce-am făcut atunci", poveşte Ioan Ciocan. Cînd a ieşit din închisoare soţia era cu altul, unul din cei cinci copii intrase la rîndul lui în închisoare şi ca să uite de toate a plecat în Italia. "Eu în România nu mai am nici casă, nici familie, nimica. Nu mă mai atrage ceva. Aici, dacă stau normal o zi cîştig la 40 de euro. Trăiesc zece de pe urma mea", mai spune cerşetorul. "Normal", înseamnă cerşit de dimineaţa pînă seara. Noaptea doarme într-o casă părăsită alături de "unul mare, boxer, care mă apără". "Nu mergeţi acasă să ascultaţi manele şi să beţi fără măsură" Înăuntru slujba se apropie de sfîrşit, iar părintele Bălăucă le cere oamenilor să-şi schimbe preferinţele muzicale. "Mai lăsaţi manelele. Sînt o greşeală muzicală", le spune credincioşilor, care întîmpină cererea cu zîmbete. "Ştiu că mulţi dintre voi ascultaţi", continuă părintele. Oficierea s-a terminat, iar românii se îngrămădesc spre uşile mari de metal. Intrarea este făcută în aşa fel încît să nu fie deranjată biserica catolică aflată deasupra. Unii intră în limuzine, alţii pleacă pe joc. Părintele nu şi-a terminat însă treaba. Trei familii de români îşi botează copiii, iar una întîmpină dificultăţi în stabilirea numelui pruncului. Părintele ridică micuţul deasupra cristelniţei şi întreabă cum îl cheamă pentru a-l boteza. "Eduardo", spune o femeie. "Nu, nu, nu, Eduard", intervine un bărbat. "Oameni buni, eu trebuie să botez copilul ăsta. Spune-ţi-mi numele corect", cere părintele. "Eduard, pe româneşte, vă spun eu. Uitaţi, am eu scris aici", vrea să fie convingător bărbatul şi uite aşa numele băieţelului rămîne Eduard. După ce în timpul slujbei le-a cerut de mai multe ori oamenilor să facă linişte, să nu mănînce în biserică şi să se ridice de pe scaune, la sfîrşit părintele le cere din nou oamenilor cumpătare: "bucuria botezului trebuie să fie una bine înţeleasă, nu să mergeţi acasă, să ascultaţi manele şi să beţi fără măsură". Români din Italia păstoriţi de un botoşănean Părintele Constantin Bălăucă este botoşănean. S-a născut la Copălău în 1967 şi după revoluţie timp de doi ani a oficiat la Biserica Sfîntului Ilie din municipiu.În Italia slujeşte din 1995. A făcut acest lucru şi în alte oraşe, nu numai la Roma şi a slujit inclusiv în limba rusă şi în cea greacă. Parohia pe care o păstoreşte acum a înfiinţat-o în 2000, iar slujbe a ţinut şi în biserici anglicane şi catolice pînă ce a găsit spaţiul actual, cu ajutorul lui Don Pietro Sigurani, preot catolic. În Roma sînt cinci astfel de biserici care se subordonează Protopopiatului Italiei de Centru Sud şi respectă toate deciziile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. "Ne rugăm cînd putem, cum putem şi pe unde putem", spune părintele Constantin Bălăucă. A absolvit studii de drept canonic şi la Roma, este licenţiat şi în avocatură, este căsătorit, are trei copii şi îşi pregăteşte doctoratul în drept canonic. Soţia este la rîndul ei licenţiată în teologie şi ţine ore de religie cu copiii românilor. "Sînt probleme şi aici. Din păcate, întîlnim numai suferinţă. Oamenii sînt înşelaţi, asupriţi. Încercăm să-i informăm, să le oferim date despre legislaţie, să îi ajutăm moral şi religios. Noi încercăm să fim serioşi şi disciplinaţi. Căutăm să ne păstrăm identitatea. Facem ecumenism adevărat, nu doar de formă. Încercăm ca, dacă unii oameni merg cu punga plină acasă, să meargă şi cu sufletul plin, să nu-şi piardă credinţa şi religia", spune părintele Bălăucă. Activitatea sa nu este precum cea din ţară. Oamenii vin la biserică şi pentru un loc de muncă şi sute de oameni şi-au găsit în acest fel de lucru. Un bărbat îmbrăcat ponosit, cu o geantă în spate, tocmai se desparte cu lacrimi în ochi de preot. Nu este vreun loc de muncă disponibil pe undeva şi trebuie să mai treacă joi după-amiaza, cînd preotul spovedeşte. Aici nu e ca acasă nici la sărbătorile de iarnă. Parohia nu este delimitată teritorial, vin oameni din afara Romei la slujbă şi este imposibil să se treacă pe la casele locuite de români. Anual se oficiază la Biserica Naşterea Maicii Domnului peste o sută de botezuri şi 20 - 40 de cununii. Unele dintre acestea se ţin atît în limba română, cît şi în cea italiană pentru că familiile în cauză nou formate sînt mixte. "Facem rugăciuni în ambele limbi. Vin săracii italieni şi nu înţeleg altfel ceva", explică părintele. Biserică demontată după slujbă O femeie plînsă se spovedeşte, iar spaţiul în care face acest lucru seamănă tot mai puţin cu o biserică şi tot mai mult cu o sală de spectacole. Oamenii care muncesc pentru biserică au început deja degajarea sălii. Icoanele se ridică şi se lasă într-un soi de cămară ceva mai mare, se dezlipeşte şi scochul de pe linoleum, iar acesta se ia şi se pune în alt loc. Părintele termină şi spoveditul şi îşi aşează la rîndul său felonul, partea care se pune peste sutană, într-un vestiar. Marea lui dorinţă este de a construi o biserică românească în Cetatea Eternă. A avut o discuţie cu oamenii şi a contactat o agenţie imobiliară pentru găsirea unui spaţiu adecvat: "Stau aici pînă cînd Dumnezeu mă va ajuta să ridic biserica. Nu ştiu cît va dura asta, 5, 10, 15 ani. Oricum, sufletul meu tot acasă este". Îşi strigă copiii care se joacă cu nişte puşti italieni. "Demetrio vino aici, veni qua, nu mă auzi?" Demetrio s-a născut în Italia şi cunoaşte mai mult italiana. Pentru el, faptul că tatăl slujeşte într-o biserică de la subsolul unui lăcaş de cult catolic nu este un lucru care să-l mire. Fiind mai mereu în Italia crede probabil că aşa este rînduit să se întîmple: italienii cu biserica lor deasupra, românii cu a lor, dedesubt. Preot angajat pe şantier Ca şi în ţară şi la Roma ortodocşii au bisericile lor, penticostalii pe ale lor. Cei din urmă au şapte astfel de biserici, iar una dintre acestea se află în apropierea cartierului Torre Angela, locuit în bună parte de botoşăneni. Pastorul este de lîngă Dorohoi, mai exact din Dealu Mare şi este printre primii români veniţi în Italia din cei peste 5.000 care trăiesc în Peninsulă şi care aparţin cultului. Marius Livanu a venit în Peninsulă în 1992, iar pastor a devenit în 1998. Este miercuri seară şi oamenii s-au adunat din nou în biserica cu geamuri termopan amenajată la parterul unui bloc. Pastorul Livanu le citeşte oamenilor un fragment din Biblie şi plecînd de la acesta le cere oamenilor să participe şi sufleteşte, nu doar fizic la rugăciune. În biserica pentru a cărui amenajare s-au cheltuit peste 50.000 euro oamenii stau în bănci, iar pastorul, prezbiterul şi alţi cîţiva oameni iau loc la un prezidiu. Cînd primul face o scurtă rugăciune, ceilalţi spun "Amin". Doar la sfîrşit se ridică în picioare cu toţii şi se roagă. Durează preţ de cinci minute după care se termină. Unii pleacă acasă, alţii cîntă la orgă. Biserica reuneşte 130 de familii, iar un sfert dintre acestea sînt formate de botoşăneni. 25-30 de români se căsătoresc aici anual, iar 40-50 de familii îşi măresc familiile cu încă un copil. Căsătoriile româno-italiene sînt puţine, doar trei-patru într-un an. "Diferenţe faţă de activitatea din ţară sînt oricum. E mai greu din anumite puncte de vedere. Spre deosebire de acasă aici oamenii îşi alocă majoritatea timpului la muncă întrucît pentru asta au venit aici", spune pastorul Marius Livanu. Este în Italia cu soţia şi copiii şi, spre deosebire de preoţii ortodocşilor, ziua munceşte pe şantier, iar seara oficiază la biserică. Are însă timp şi pentru alte lucruri şi de obicei şi-l alocă muzicii. A scos mai multe CD-uri, unde interpretează inclusiv vocal melodii precum "Tinereţe...", "Despărţire" sau "Cum va fi?". Nu doar cei 5.000 de români penticostali, sute şi sute de mii de care trăiesc în Italia se întreabă probabil "cum va fi?"