S-a născut pe 1 februarie 1868, în Ștefănești, din județul Botoșani. Era fiul maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. A creat până la epuizare, chiar și cu penelul între dinți. A trăit doar 48 de ani, dar a rămas înscris în galeria de aur a pictorilor universali.

„Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul”, spunea Ștefan Luchian, cel supranumit ”pictorul florilor”.

În 1873 familia se mută la de la Ștefănești la București. Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Școlii de Belle Arte, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu după natură.

În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase și execută copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian și cunoaște, în muzee și expoziții, viață artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescentă impresionistă.

Revenit la București, va fi în 1896 principalul inițiator al "Expoziției artiștilor independenți", care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial.

Boala necruțătoare

Apar primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții.

Soarta îi este potrivnică, boala și sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții.

Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătura, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului.

Titanii se apropie

Nicolae Tonitza se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor.

Tonitza avea să mărturisească mai târziu că patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.

Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat:

"I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".

O altă mărturie vine de la Tudor Arghezi. În una dintre vizitele pe care poetul i le-a făcut lui Luchian în acei ani de înaltă durere trupească a aflat că tocmai trecuse pe acolo George Enescu. Povestește Arghezi:

„Luchian plângea. Plângea de o emoţie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: