Una dintre cele mai frumoase, dar şi mai utile construcţii hidrotehnice din ţară, Barajul de la Stânca-Costeşti, din judeţul Botoşani, se situează pe locul al doilea în România ca volum de apă, după Porţile de Fier I.

Potrivit actului de naştere, care a fost semnat la 1971, barajul are doi ”părinţi”: Guvernul României şi Guvernul fostei URSS.

Cu o capacitate de 1,4 miliarde de metri cubi de apă, lacul de acumulare de la Stânca-Costeşti atrage atenţia şi prin întinderea sa. El ocupă o suprafaţă de 6.000 de hectare, la nivel normal de retenţie, însă poate ajunge şi la 9.000 de hectare, în situaţia în care coeficientul de umplere este maxim, fiind şi la acest capitol între primele trei din ţară.

În 1951, partea română şi URSS, cum era atunci, au pus problema deselor inundaţii la care era supusă lunca Prutului. Trebuia făcută o regularizare a debitelor printr-un baraj şi s-a făcut un studiu din 1952 până în 1970. Erau în calcul trei amplasamente, Rădăuţi-Prut, Ripiceni şi Stânca. S-a ales Stânca, pentru că s-a putut face fundarea pe stânca existentă în zonă. S-a consolidat stânca şi a servit ca fundaţie pentru barajele cu contraforţi şi barajul din beton, scrie Agerpres.

4 noiembrie 1978

A fost nevoie de strămutarea a patru sate. Şantierul barajului a fost demarat în 1973 şi finalizat cinci ani mai târziu, iar inaugurarea oficială a avut loc pe 4 noiembrie 1978.

În costul barajului, care, la timpul respectiv, a fost de circa 60 de tone de aur, au intrat şi strămutările unor sate, cum ar fi Râşca, Lehneşti, Ripicenii Vechi, Cinghilia. O parte dintre săteni au mers la Ripiceni, o parte au mers la Ştefăneşti.

”Valoarea construcţiei Nodului hidrotehnic, a pagubelor rezultate din inundarea lacului de acumulare şi a exproprierilor pentru construcţii a fost stabilită la 61.867 mii ruble (o rublă transferabilă conţine 0,987412 grame aur pur), pe baza preţurilor de comerţ exterior pentru materiale şi echipamente, a articolelor de deviz, precum şi a tarifelor de manoperă a muncitorilor constructori, concordate în sarcina de proiectare”, arată articolul 12 al "Acordului între guvernul Republicii Socialiste România şi guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind construirea în comun a Nodului hidrotehnic Stânca-Costeşti de pe râul Prut, precum şi condiţiile de exploatare a acestuia", publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, partea I, nr. 124 din 1971.

”Acest baraj a costat nu mai puţin de 60 de tone de aur pur”

Barajul este singurul din România construit nu doar din beton, ci şi din pământ. Din punct de vedere tehnic, este o combinaţie de baraj cu contraforţi, baraj de greutate din pământ, dar şi de baraj din casete de beton umplute cu balast. Deversorul de ape mari, situat pe mijlocul său, are forma unui pod.

Costurile finale de construcţie ale barajului au fost de 61.867.000 de ruble, românii contribuind cu cea mai mare parte. Era o sumă colosală, având în vedere că o rublă transferabilă era aproape echivalentul unui gram de aur pur.

„În total, dacă facem un calcul, acest baraj a costat nu mai puţin de 60 de tone de aur pur“, spune Mircea Vucovici.

Acum, importantul nod hidrotehnic este exploatat în comun de autorităţile române şi cele din Republica Moldova. Cele două părţi stabilesc de comun acord care sunt debitele de apă deversate în aval, dar şi orice altă acţiune care are ca scop controlarea apei în interiorul acumulării şi în aval de aceasta.

În iulie-august 2008, viiturile puternice din amonte apărute ca urmare a unor ploi abundente produse în Ucraina au generat un adevărat test pentru construcţia ridicată în urmă cu peste 30 de ani. Specialiştii susţin că viitura a avut cel mai mare debit înregistrat vreodată pe Prut, conducând, implicit, la o solicitare extraordinară a barajului. Volumul de apă din baraj s-a apropiat de capacitatea maximă, atingând un nivel istoric de 98,2% din volumul total al acumulării.

Barajul are şi două centrale hidroelectrice, care produc, acum, câte 10 MW/h.

Lacul a fost proiectat pentru a îndeplini nu doar funcţiile de combatere a inundaţiilor şi de producere a energiei electrice, ci a fost gândit şi pentru irigaţii, piscicultură sau pentru alimentarea cu apă potabilă a zonei.

Construcţia este şi pod peste Prut, între România şi Republica Moldova. La un capăt şi la celălalt sunt punctele de trecere a frontierei de la Stânca, pe malul românesc, şi de la Costeşti, pe malul moldovenesc.