Faptul că Botoșaniul a dat țării și lumii genii incontestabile nu este o simplă metaforă la care apelăm atunci când justificăm sărăcia zilei de azi și de ieri, ci un fapt confirmat statistic și istoric.
În urmă cu aproape trei decenii, revista Hierasus efectua un studiu privind Botoșaniul și evidenția în mod excepțional perioada 1860 – 1885 (la 10 ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, în 1850, la Botoșani).
”Ceea ce reţine atenţia în mod cu totul deosebit este faptul că în acest timp s-au născut în ţinutul Botoşanilor peste 30 de viitoare personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti”,
se specifică în studiul amintit.
Iar pentru a exemplifica, este de ajuns să îi amintim aici pe pictorii Ştefan Luchian (1868), Octav Băncilă (1872) și Petru Remus Troteanu (1885), pe matematicianul Dimitrie Pompeiu (1873), istoricul Nicolae Iorga (1871), compozitorul George Enescu (1881).
Și ca lista să fie una cu adevărat extraordinară, îi adăugăm și pe:
-Grigore Antipa (1867) – întemeietorul şcolii româneşti de hidrobiologie şi fondatorul Muzeului de istorie naturală ce-I poartă astăzi numele.
-Nicolae Leon (1862) - întemeietorul Scolii românești de parazitologie
-Alexandru Ciucă (1880) - medic veterinar, membru corespondent al Academiei Române
-Mihai Ciucă (1883)- iniţiatorul şi conducătorul campaniei de eradicarea malariei din România.
Dimitrie Pompeiu s-a născut pe 22 septembrie 1873, la Broscăuţi, județul Botoșani, și s-a stins din viață pe 8 octombrie 1954. Matematician, profesor la universităţile din Iași, București şi Cluj, membru titular al Academiei Române.
A urmat şcoala primară şi gimnaziul în Dorohoi şi apoi Școala Normală la Bucureşti.
În perioada 1893-1898 a funcţionat ca institutor la Galaţi şi apoi la Ploieşti. În 1898 pleacă la Paris, unde îşi termină studiile secundare şi se înscrie la universitate, devenind licenţiat în matematici. În anul 1905 şi-a susţinut teza de doctorat: Sur la continuité des fonctions de variables complexes, sub conducerea lui Henri Poincaré. În toamna aceluiaşi an ocupă un post de conferenţiar la Catedra de Calcul Diferenţial şi Integral a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din 1907 este profesor la Universitatea din Iaşi. În 1912 se transferă la Bucureşti, ca succesor al lui Spiru Haret, iar din 1930 ca profesor de teoria funcţiilor, după pensionarea lui David Emmanuel.
În 1934 este ales membru al Academiei Române.
A adus numeroase contribuţii în domeniul analizei matematice, teoriei funcţiilor de o variabilă complexă, mecanicii raţionale s.a. Pompeiu este iniţiatorul teoriei funcţiilor poligene – generalizări naturale ale funcţiilor analitice. În acest domeniu a introdus noţiunea de derivată areolară (1912) şi a extins celebra formulă a lui Cauchy (formulă cunoscută ca formula lui Cauchy-Pompeiu).
Într-o lucrare publicată în anul 1929 – lucrare citată în peste 1000 de articole – Pompeiu demonstrează că dacă integrala dublă a unei funcţii continue în plan este nulă pe orice pătrat de latură dată, atunci funcţia este nulă. Aceasta a generat una dintre cele mai interesante probleme ale analizei matematice, cunoscută ca “conjectura lui Pompeiu”.
Lucrările lui D. Pompeiu (peste 150 de articole publicate) au atras atenţia lumii matematice fiind în mai multe rânduri profesor invitat la Universităţile din Paris şi Poitiers şi ales ca preşedinte la mai multe congrese internaţionale de matematică.
Geniu matematic fecund, Dimitrie Pompeiu exercită, prin importanţa descoperirilor sale matematice, o influenţă considerabilă şi în zilele noastre. Dimitrie Pompeiu s-a remarcat ca ”cel mai strălucit reprezentant al şcolii matematice româneşti de la începutul secolului XX”, spune Prof. Dr. Petru Mocanu.