Cunoscut istoric, fost profesor în Botoșani: Nimic nu e mai frustrant decât să trebuiască să treci, din milă, un copil oligofren

Un elogiu dascălilor, dar și un tablou al școlii românești face fostul profesor, astăzi director al unei prestigioase instituții.

 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor. A fost elev al Liceului de Muzică din Botoșani, apoi profesor la Sarafinești, dar și la un liceu industrial din municipiul Botoșani.

 

În forfota începerii unui nou an școlar, Florin Cîntic se întoarce la un text pe care îl consideră, în primul rând, un elogiu dascălilor.

 

”A început şcoala şi, dincolo de demenţa în trafic şi de cheltuielile nemăsurate ale părinţilor, de ghiozdanele pentru halterofili şi de aglomeraţia cronică din staţia de tramvai (…), ar trebui să ne gândim o clipă şi la cei care stau în picioare, neclintiţi, stejari înfruntând furtuna an de an, în faţa clasei. Eu o fac reîntorcându-mă la un text din urmă cu mulţi ani”, a scris în Ziarul de Iași istoricul Florin Cîntic.

 

Istoricul spune că textul, despre care opinează că s-ar bucura să nu mai fie de actualitate, ”a provocat o vie emisiune la o televiziune locală”. Fostul profesor scrie în termeni duri despre realitatea din școlile botoșănene din perioada comunismului, dar și despre învățământul românesc de astăzi:

 

"Pe 15 septembrie 1969, la Liceul de Muzică din Botoşani, începeam un sinuos proces de formare de sine, care nu s-a încheiat nici astăzi. M-am aşezat în banca a doua de la geam (conform poziţiei din catalog, deşi tata era şeful ziarului local şi, pe cale de consecinţă, un fel de nomenclaturist, dar încă nu începuse moda abuzurilor de partid), am luat floarea de pe bancă şi abecedarul nou care mă aştepta, tot acolo, şi am privit curios la doamna Severincu (am aflat că aşa o chema), cea care urma să-mi devină ceva ca o a doua mamă pe o cale nouă, care abia se întrezărea. Cu ea am început aventura cunoaşterii organizate şi a scrierii noi, mai moderne. Pentru că generaţia mea trecea de la toc şi caligrafie, la stilou şi la un desen mai simplist al literelor. A fost un început de bun augur pentru că, în general, am avut şansa, de-a lungul vieţii, să fiu însoţit în această aventură de dascăli buni, dedicaţi profesiei lor, care mi-au marcat parcursul academic şi moral al studiilor.

 

Pe 15 septembrie 1986, la Şcoala Generală a comunei Corni, din judeţul Botoşani, în mirosul ameţitor şi viu de flori de grădină proaspăt smulse, începeam, la rândul meu, o carieră de dascăl, neterminată nici azi. Îmi amintesc şi acum imensul buchet de flori de grădină, în care dominau intruvabilele astăzi vâzdoage, cu mirosul lor delicat-înţepător, pe care copiii aceia cuminţi, necăjiţi, dar curat îmbrăcaţi, mi l-au oferit la clasă. Am predat, de-a lungul câtorva decenii, unor audienţe interesate sau plictisite, inteligente sau tâmpe, de la ciclul gimnazial, la liceu, facultate, ciclu masteral sau doctoral, în ţară sau străinătate, şi pot spune că nimic nu este mai greu decât să faci inteligibilă istoria universală unei clase a cincea de la Sarafineşti, comuna Corni, sau să expui conceptele filosofiei unei audienţe de la un liceu industrial.

 

Nimic nu e mai frustrant decât să trebuiască să treci, din milă, un copil oligofren, din clasa a opta, care în loc de extemporal îţi oferă, candid şi tâmp, o foaie de dictando acoperită conştiincios, pe fiecare rând, cu electrocardiograme. În fine, nimic nu e mai revoltător decât să auzi că puşlamaua de securist care îţi fusese repartizată în clasa unde erai diriginte (deh, fiind cel mai tânăr în şcoală ţi se pasau toate corvezile, ca în armată!) şi pe care te pregăteai să-l laşi repetent, tocmai s-a transferat la timp, a nu ştiu câta oară, la un alt liceu şi acuma îţi rânjeşte sfidător pe stradă. Şi toate astea pentru un salariu de 2190 de lei, când un maistru de la Electrocontact avea aproape dublu. Dar, deh, după cum ne învăţau documentele comuniste, de partid unic, ierarhia importanţei sociale a muncii era implacabilă: «clasa muncitoare - clasa cea mai înaintată a societăţii, brava noastră ţărănime şi intelectualitatea». Profesorii erau codaşi, aşa era pe vremea aceea. Dar astăzi? Ce s-a ales din prestigiul, demnitatea şi recunoaşterea socială a profesorului? «Se sparie gândul!»

 

Nu mai am date de comparaţie exacte, dar mă întreb care mai e azi puterea de cumpărare a unui salariu de debutant faţă de vremea mea? Apoi neobrăzarea haimanalelor cu bani din clasele de azi atinge cote apocaliptice, de neimaginat atunci, iar toată lumea ridică neputincios din umeri; hahalere de partid, procurori corupţi sau ţigani cu dantura aurită rup uşa cabinetului directorial ameninţând şi răcnind să li se execute imediat doleanţele şi mofturile loazelor lor. Nu în ultimul rând, fătuci isterice, lejer alfabetizate, de la televiziuni care spurcă mediul public, interoghează în direct, obraznic şi inchizitorial, profesori asupra cărora pluteşte nu ştiu ce acuzaţie încă nedemonstrată; iar la clasă, ce să mai spui: hârţogăraia inutilă, stufoasele şi cretinele activităţi extracurriculare care îl sufocă pe bietul profesor în contextul în care conţinutul materiei pe care o predă la clasă este ultima dintre grijile ministerului, devenind un biet proletar exploatat şi depreciat în societatea de tranziţie”.

 

Textul integral AICI

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store