Aș vrea să încep acest foileton dorind criticilor literari ce le dorește Dan Culcer („Asymetria”): „Bună libertate de opinie!” Vremile nu-s chiar propice pentru a urma un decalog ca acela formulat  de Dan Cristea-Enache. Iată-l:

„-  să citești o carte înainte de a scrie despre ea

-   să nu minți cititorul lăudând o manufactură lamentabilă și demolând o operă importantă

-  să nu faci servicii de presă, de promo, de reciprocitate avantajoasă - pecuniar

-  să nu furi munca altuia

-  să nu calomniezi, să nu denigrezi, să nu lansezi atacuri la persoană, să nu-ți ridici, „polemic”, poalele-n cap

-  să fii curios, neblazat, atent la cei ce vin în spațiul literar

-  să nu crezi că literatura începe și se termină cu aceștia, dimpreună cu tine

-  să admiți că poți greși, recunoscând, onest, când ai făcut-o

-  să te bucuri când citești o carte bună a unui adversar de idei

-  zece, să iubești literatura”

Sigur că sunt destui critici de întâmpinare care vorbesc cu pricepere, dar sunt mulți care o fac (și-s mai vocali) cu nepricepere. Cât despre autori! Dacă n-ai talentul de a ajunge sub reflectoare și aștepți selecția naturală, clachezi. Scrii scrisori fără număr fiecărui critic care contează, te-ai scos. Emil Brumaru i-a trimis fix 500 lui Eugen Simion, ca, după ‘89, să nu-l mai cunoască. A spus-o academicianul la lansarea unei cărți, la Casa cu absidă, cu poetul de față.

Cu puțin efort piaristic, poți ajunge un Kierkegaard de București sau un geniu de obor. Vă amintiți? Pe principiul „Puterea are totdeauna dreptate”, un subtil eseist l-a lansat cu fast maxim pe Mischiu, pseudonimul poetului prim-ministru Radu Vasile, liberalul cu ghiul. Maiorescu n-a pomenit-o ca poetă pe Regina Elisabeta - Carmen Sylva, nici Lovinescu. Călinescu i-a publicat doar poza în Istoria sa. Se spune că Regina a fost șocată că Eminescu n-a considerat-o mare poetă. „Dar sunt regină!” „Nu și Regina poeziei”. Prin contrast : filosoful G. Liiceanu, în dialog cu Iosif Sava, susținea maximum de   laudatio: cultura intrase în Patapievici „precum cenușa aceea mitologică, cămașa lui Nessus, în trup care îți arde trupul și se absoarbe în el și se face una cu el”. Și încă: „ El este, cultural vorbind, „în pielea goală”, pielea lui  e haina lui și aceasta este cultura”. De unde „senzația că a descins printre noi direct din paradisul culturii”. Nu-i cam gol Împăratul?

Trăim timpuri ale tuturor posibilităților de exprimare? Un prozator en herbe poate debuta, după critica nouă, în manualul de-a noua, în locul lui Rebreanu, pesemne.

Sunt și greve de lectură, cititori avizați, excedați de aceste judecăți de valorizare, ocolesc librăriile. Laudele deșarte au micșorat și interesul, și accesul la cultură. Dar ține seama critica de sancțiunile pieței de carte? Sigur că se întâmplă o inevitabilă perimare a textului, cărțile se vestejesc asemeni plantelor, însă noua critică e gata să ude ficuși de plastic, sperând că vor crește și că vor umbri crinul: Eminescu.

Cititorul complice cu clasicii nu se lasă derutat de observații injurioase. Nu și tinerii autori fără feed-back. Îi găsesc cărunți, bizari, primitivi, cadavre, mumii (unele cu ”fascinație spectrală”, totuși, ca Bacovia,considerat „autor de poezie retardată”). Capodopera plătește asta? Aș spune că da. Însă locul lor, al scriitorilor, e dorit de „scrietori” fără însușiri, prea multe însușiri dăunând succesului de scenă literară.

Tupeul a devenit lege a promovării. Se poartă „gloria”obținută prin scandal. Ca să nu mai exemplific cu Băgău, amintesc de Evangheliștii, piesa jucată la Ateneul Tătărași. Atei mungenizați aplaudau cu foc blasfemia. Cât despre literatura porno (atât de prețuită de popa Tabără, la Pro Tv), mi-l aduce în minte pe un pușcăriaș de drept comun, versificator. Eliberat, a pus de un viol al poeziei și - culmea- a fost apreciat de presă. Citesc în cartea Zăvor de rouă că Paulei Romanescu i-a fost dat să audă, nu oriunde ci la un cenaclu școlar, cum o jună copilă recita cu aplomb: „gura mea plină de sexul tău”. A oprit-o. I-a amintit, zâmbindu-i fabulos creaturii neechivoce, faptul că genitorii i-au spus, în cei 7 ani de acasă, că nu se vorbește în public cu gura plină.

Viață de cărțar? Ba viață de piar (PR). O prozatoare închipuită mă blestemă cu furie oarbă în ajunul Crăciunului că n-am scris despre Ea, femeie bas-bleu, cu premii. Îi spun că premiile agonisite prin plecăciuni la cei care jurizează nu fac nici cât o ceapă degerată (în cazul ei, praz, praz degerat). Să-i fi adus aminte că Arghezi era enervat de laude? Prefera să fie  înjurat de Sorin Toma ca „putrefact” decât lăudat de Moraru-Șelmaru-Răutu. De-a surda. Mă mulțumesc să-i trimit înapoi banii lăsați în carte. Nu fac servicii de promo răsplătite pecuniar.

Pare a fi în exclusivitate problema autorului să fie receptat, evaluat, primit în USR. O face tocmindu-și cronici. M-am trezit și eu cu telefoane, serile: „Vreau să comand o cronică”, varianta fiind „Cât mă costă o cronică?” Încerc să nu mă mai enervez ca la început și spun: credeți că aici se comandă o cronică așa cum ai comanda o pereche de pantaloni sau o scurtare de fustă? Că tot se poartă literatură „subfustată”.

Acești înghițitori de pixuri, de pixeli, de penițe – trăim în era grafomanilor – pot fi periculoși. O poetă cotizantă la Filiala Iași ( numărul mare al scriitorilor cu carnet dovedește că nu scriitorii, ci lectorii sunt pe cale de dispariție) mă plesnește din priviri de câte ori mă vede pe stradă, ca și cum i-am luat „dreptul la nemurire”. Cum vede extratereștri în bucătărie (fapt comentat la televizor, pe o Antenă), îl îndeamnă pe unul dintre ei: „hai/vino/îți las veșnicia!”; „Închide ochii/ brațele-ți desface!/Primește-mă!” Mă rog, cu ochii închiși, ar fi posibil. Și asta pentru că – mai cântă poeta -: „cineva fuge din mine/ cineva stă”.

Dan C. Mihăilescu le spune scriitorinci, vocabulă derivată din ornitorinci. Un ornitorinc e un animal ciudățel:  mamifer, dar depune ouă ( deși nu strigă cotcodac atunci când le face) și- și hrănește puii cu lapte. Deci se află între ordine: mamifer ovipar. E cam cât o cârtiță (pare orb și greoi ca o cârtiță), are cioc de rață, gheare unite printr-o membrană, tot  ca rața, coadă ca rața, mers ca rața. Or, știm de la Nae Ionescu: „Numai rața nu ratează”. Scriitorincul e și el între genuri:  poet când scrie  proză și prozator când se vrea poet. Și câte metode nu are să te înduplece să scrii despre el! Intră cu complimente privind specialitatea destinatarului, precizează că nu trebuie să trimiți contravaloarea cărții, că are destule gratuități; bun cuvânt gratuități! Pe urmă îți promite că vei fi invitat la un festival, chiar premiat la bal. Să zicem că însăilezi o recenzioară din milă/silă. După, ești rugat să-i  strîngi bani pentru o lansare de carte, cam 40-50 de exemplare, „ca să merite drumul până la Iași”. În caz de refuz, dezvoltă o magdaursachefobie și  primești  scatoalce pe Messenger. Pentru astfel de specimene dialogul elegant a apus.

Somnul criticii de întâmpinare, de analiză (că de direcție mai va) naște scriitorinci mulți și mărunți. O culme a veleitarismului, imposturii, grafomaniei a fost dentista –poetă a multor flori. Despre poezemele poeroze ale  Augustinei Vișan –Arnold s-au scris ultra-binevoitor multe prefețe și postfețe. Nu se mai compune roman- fluviu, ci critică- fluviu.

Știu un critic - munte sau un critic - fluviu care scria despre toți. Ca să nu se mai simtă vizat altcineva, îi spun și numele: Zaharia Sângeorzan. Scria la fel, și despre ea, și despre el, ca-n șlagărul socialist, pe baza a vreo trei verbe și câteva epitete lăudăcioase.

E suficient ca un critic de oarecare renume să publice o cronică prietenoasă unui autor de rime de tip Eufrat- castraveți, cum ironiza Topârceanu, că o droaie de „criticatori mimetici” (mulțumesc, Virgil Diaconu!) îi calcă pe urme cu sensibilitate și sensibilizare afectivă. Oare cât îl costă pe un veleitar ca un critic mai răsărit să pună pariu pe el ca pe un cal de Letea? Și cine îl mai aduce cu picioarele pe pământ, după ce a cârpit cerul cu stele? Într-o recenzie despre o prozatoare sandrabrowniană de Milcov a apărut o greșeală revelatoare: că scrie „literatută”. Perfect adevărat.

Norocul e că găștile mai intră –slavă Domnului!- în disoluție, altfel ce minți șecspiriene, don’ le, ce titani, ce artiste cu har (rimând cu veleitar) avem de-a lung de malurile Bahluviului! Nu spunea Cezar Ivănescu să fim atenți pe stradă, să nu călcăm vreun geniu pe bătătură?

Critica deplasată, spre a-i spune ca  Liviu Papuc, ipocritica, așa cum o numește Petru Pistol (Cf. Critice și ipocritice) și-a cam pierdut autoritatea. Vă întreb: cum să mai cred într-un critic de modă nouă, pardon, de critică nouă, care, după ce laudă maculatură la greu, demolează (sau ar vrea el) o carte bună ca „necompetitivă”, ceea ce mă face să-l învinuiesc de înșelăciune? Și cum să mai am încredere în opinia unui manager al cutărei edituri, făcând reclamă în exclusivitate editurii respective?

Dar,  revenind la decalogul lui Dan Cristea –Enache, răspund la poruncile sale:

1.Da, citesc neapărat o carte înainte de a scrie despre ea.

2.N-am lăudat „manufactură lamentabilă”.

3. Sunt împotriva  criticilor  (im)presari, cu tarif pus pe frunte, ca lăutarii.

4. Nu fur, plagiatul (furt intelectual) e cea mai urâtă formă de furt.

5. M-am „ bucurat” de multe atacuri la persoană, dar nu răspund oricui. Proverb românesc : „Dacă dai cu pietre în toți câinii care te latră, nu mai ajungi la capătul drumului.”

6. Da, sunt curioasă la ce apare în spațiul literar, deși curiozitatea mănâncă pisica, mai exact timpul ei. Mă vreau cititor „de subțire”, nu de garbige.

7. Smerenia e principala lecție predată de Petru Ursache. Am învățat-o.

8. Fac mea culpa când greșesc.

9. Da, există o mică/ mare fericire: a scriscititului. Cum să înfrunți vremi potrivnice decât față-n față cu masa de lucru?

10. Iubesc literatura. De zece ori mai mult.

Și îl întreb, la rândul meu,  pe D.C-E dacă și-a încălcat vreodată cele 10 porunci. Și dacă Da, De ce, Dan C.?

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: