Se întîmplă cam aşa. Citesc doi, trei, patru şefi sau funcţionari nişte rapoarte. În tot timp ăsta „asistenţa”, adică floarea directorială a judeţului, e preocupată de tot felul de chestii, precum butonat telefonul mobil, socializare cu „colegul” de scaun, privit prin tot felul de acte. Unii, mai curajoşi, îşi permit chiar să iasă la o ţigară. În tot timpul ăsta cititorul pe care cade pacostea se încurcă, îşi cere scuze, se îneacă de la atâtea rînduri, cifre, raportări. Nu ştiu cine îl bagă în seamă. Unii mai şi aţipesc puţin că, na, şedinţele astea sînt pe la două după-amiaza, cînd aşa te ia un somn ... şi cititorul joacă minunat rolul bunicii care spune o poveste. Ca şi în copilărie, nu povestea contează, ci somnul ... Cititorul poate să anunţe şi că s-a dărîmat Primăria sau Tribunalul, că, oricum, parcă doar el aude.
După vreo oră, două de moţăit intervine şeful cel mare. Deodată lumea revine la viaţă. Îl loveşte pe unul, îl laudă pe altul, îl mîngîie părinteşte pe creştet pe altul. Sala se animă. Unii zîmbesc, „ce i-a tras-o ăstuia”, altora le cam piere rînjetul pentru că le vine rîndul la „pleftureală”. Mai este şi categoria celor care participă prin telefon. Ei n-au chef de chestii dintr-astea şi mai mereu îşi găsesc cîte o treabă cînd e vorba de-o convocare. Fac parte din tagma tupeiştilor, a sfidătorilor.
Totul e un serial care se repetă la intervale de timp bine stabilite: acelaşi regizor, aceeaşi actori, aceiaşi mînuitori de decori, acelaşi scenariu. Arareori se schimbă actorul care ia „zmeura” sau cel care ia „Oscarul”. Fructul s-a lipit parcă de un doctor de ochi, iar „statueta” dă să iasă din ţară, pe la Frontieră.
Cam o dată la patru ani se schimbă totul. Regizorul e „promovat” la o altă casă de producţie, iar pe actori îi apucă boală că trebuie să le ia alţii locul. Şi atunci vin alţii să o pună de-un Colegiu Prefectural.
Sergiu BĂLĂŞCĂU
