Copiii născuți în familia „comersantului” botoșănean Leon Sanielevici – o familie evreiască de condiție mijlocie, dar cu o veche tradiție culturală – s-au distins, după cum observă G. Călinescu, „prin intelectualitatea lor”: Simion (n. 1871), Jacques (n. 1880) și Maximilian (n. 1884) au devenit matematicieni; Solomon (n. 1878) – pictor; Iosif (n. 1879) – economist; Emil (n. 1890) – naturalist. Henric (n. 1875), al doilea din cei opt copii, s-a făcut critic literar și publicist, dar a fost interesat și de antropologie, etnografie, sociologie, zoologie.

Viitorul „polemist talentat”, ale cărui texte vor vădi o „inteligență incontestabilă”, având și un efect literar „inimitabil” (G. Călinescu), Henric Sanielevici a absolvit liceul din Botoșani, apoi și-a luat licența în filozofie și litere la București, fiind profesor de limba franceză, consecutiv, la Galați, Ploiești, Târgoviște și București. 

Militant socialist, a făcut parte din cercul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Fiind secretar de redacție la „Viața Românească”, a promovat, alături de Garabet Ibrăileanu, direcția poporanistă, dar, în scurt timp, se desprinde și de această mișcare, criticând literatura română tradiționalistă. În 1905, și-a creat propria revistă, „Curentul nou” (Galați, 1905-1906), unde promova circulația valorilor estetice europene. După 1920, editează o altă serie a ziarului „Curentul nou”, afiliindu-se și la cotidianul „Adevărul” și susținând ideologia de stânga. A scris pentru mai multe publicații ale vremii („Adevărul literar și artistic”; „Cuvântul liber”; „Lumea nouă”; „Convorbiri literare”; „Neamul românesc”; „Noua revistă română” ș.a.), a făcut călătorii de studii în Germania și în Franța, frecventând biblioteci și muzee. După al Doilea Război Mondial, se îmbolnăvește, scleroza cerebrală pereclitându-i activitatea intelectuală.În consecință, își pune capăt vieții la vârsta de 76 de ani.

A publicat volumele: Încercări critice (1903); Cercetări critice și filosofice (1916); Icoane fugare. Documente omenești (1916); Noi studii critice (1920); Poporanismul reacționar (1920); Probleme sociale și psihologice (1920); Clasicismul proletariatului: Panait Istrati (1924); Alte cercetări critice și filosofice (1925); Studii critice (1927); Probleme politice, literare și sociale (f.a.); Literatura și știința (1930); În slujba Satanei? (1930); Stema Moldovei și cea a Țării Românești (1936) ș.a.

În critica literară pe care o face, Henric Sanielevici insistă pe ideea că opera de artă este condiționată social, iar valoarea acesteia depinde foarte mult de dimensiunea etică. După ce înființează revista „Curentul nou”, îi critică dur pe sămănătoriști și poporaniști, alegându-se, la rândul său, cu replici necruțătoare de la reprezentanții acestor curente. „Am auzit de multe curente în țara românească: latinist, maiorescian, iorgist, poporanist etc. N-auzisem încă de un curent Sanielevici. Iată însă că însuși d-l Sanielevici, ne mărturisește că era cât p’aci să creeze unul; îl concepuse numai, dar... a avortat. Așezase câteva ouă în cuib: Ion Bogdan, N. Iorga... (e drept, mai mari ouăle de cât cloșca) Chendi etc., și când să scoată pui, biata cloșcă observă că puii erau de năpârcă”, scria Dumitru Nanu.

Multe dintre catalogările lansate de Henric Sanielevici în articolele sale critice sunt de-a dreptul contrariante: Stere „nu pricepe un cuvânt din toată chestiunea”; M. Ralea „coordonează foarte slab” revista „Viața Românească”; Ibrăileanu e „un critic slab” etc. Părerea de sine, în schimb, atinge cele mai înalte cote ale megalomaniei: „Sanielevici va fi numit în veacurile viitoare Newton al biologiei”; „Cercetările pe care le-am întreprins în domeniul istoriei religiunilor mi-au dezvăluit limpede adevăruri pe care până acum nimeni nu pare să le fi văzut”; „Repet mereu, nu sunt inferior unui Newton, unui Lavoisier, unui Lamarck, ci poate chiar superior. Am revoluționat trei științe superioare”.

Dincolo de aprecierile contrariante pe care le face, Henric Sanielevici are pagini de literatură adevărată, pe care numai un artist veritabil ar fi putut să le scrie. Astfel, elaborând studii cu tentă antropologică, atunci când ajunge să-i descrie pe moldoveni, se lasă dus de valul evocărilor pline de poezie: „…Și iar mă gândesc la copilăria mea pe care, până la cincisprezece ani, am petrecut-o în Botoșani, dar și-n multe sate din nordul Moldovei: Costești (Botoșani), Fântânele (Bacău), Dolhasca, Podriga etc. Pretutindeni livezi la fiecare casă de gospodar, adesea chiar cu fructe de rasă. Crăci pline sprijinite de pari… Câte un păr bătrân, înalt și noduros ca un stejar, putea sătura un regiment… Cădeau grămadă pe jos fructele galbene și putrezeau pe loc, fără ca să se ostenească cineva să facă din ele măcar cidru. Prin poduri la țară uriașe grămezi, albe-verzui de piersici cât merele, puse la uscat, răspândeau un miros îmbătător. Prune apoase: corcoduși, avrame, goldane, varatice, bordace… Până la cincisprezece ani nici nu mă văd altfel decât mâncând toată ziua fructe, din grădina mea, dar și din grădinile vecinilor (după dreptul consuetudinar…). Livada era mândria și noblețea gospodarului… Toamna se uscau prunele la soare sau în cuptor, se opăreau ori se afumau, se umpleau podurile de mere și prune tomnatice, de piersici, caise și gutui; se pregăteau compoturi, dulcețuri, șerbeturi”.

Arta descrierii o mânuiește perfect, făcând ample și expresive caracterizări nu doar ale reprezentanților diferitor etnii și locuitorilor din arii geografice diverse, ci și altor genuri de vietăți. Găinile, bunăoară, în Moldova, sunt altfel, datorită alimentației și mediului natural: „Uitați-vă și la găini și veți băga de seamă că-n Moldova sunt svelte, cu capul și cu ciocul mici, cu picioarele lungi, iar în văile adesea pline de bălți și băltoace le-am văzut încălțate, penele de pe picioare fiind produsul umezelii”. Într-un alt „foarte grațios eseu”, după cum remarcă G. Călinescu, „criticul se întreabă «de ce cântă păsările» și cade asupra vieții păianjenilor pe care îi descrie, după observații proprii, cu mare talent literar”: „Unii mari, burtoși, își întindeau pânza, deasă și fină, ca o plasă pe tufișuri, și omorau prada fără a o înfășura, numai prin înțepături repetate, repezindu-se și retrăgându-se cu iuțeala fulgerului; alții, colorați, în forme curioase, își așezau rețeaua deasupra unui pârâiaș pe buruienele de pe mal, pentru a prinde musculițe ce plutesc în aer deasupra apei – și ca să nu cadă, ori ca să nu sperie prada prea ușoară pentru a se încâlci, ce mișcări alunecoase și agere…; unii, așa de mici, abia vizibili, își întindeau păianjenișul în unghere, și reușeau să învăluie o muscă de douăzeci de ori mai mare decât dânșii, legându-și picioarele, unul după altul, cu mare trudă, prin niște fire care se tot duceau să le lege de puncte tari; alții mari și cu picioare foarte lungi nu făceau pânză, ci-și fugăreau prada, dar se întâmpla să simtă zbârnâind musca în pânza altui păianjen, se repezea într-acolo, și cu ce stângăcie și totuși cu ce îndemânare o învăluiau, îndoindu-și picioarele cele lungi…, mai mult decât toți aceștia îmi plăceau păianjenii roșii, mici cât o gămălie de ac, cari trăiesc în colonii cu miile, întinzând de sus în jos o rețea de fire pe care se tot urcă și tot coboară întocmai ca marinarii pe frânghiile unui vas cu pânze…”

Aceste și alte fragmente – presărate în eseurile în care sunt dezvoltate teorii controversate asupra artei –, scrise de mână de artist, ne permit să afirmăm că Henric Sanielevici, dacă nu s-ar fi irosit în lansarea de idei critice, care nu prea au avut șansa să supraviețuiască, și ar fi insistat pe astfel de descrieri, ar fi ajuns un prozator excelent.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: