În galeria scriitorilor botoșăneni, Constantin Ignătescu (n.16 mai 1887, Dumbrăveni, Botoșani – d. 26 iun. 1968, București) se remarcă prin îndelunga întârziere a propriului debut editorial. Funcţionarpoştal la Suceava, Botoşani, Darabani şi Cernăuţi, inspector general la Poșta Română, subdirector la Teatrul Naţional din Chişinău, preşedinte al Uniunii Presei Române Libere din Basarabia, șef al secţiei literare a Ateneului românilor de la Nistru, și-a publicat prima carte – volumul de versuri Isvoade – la vârsta de 56 de ani (în 1943), deși debutul publicistic și-l făcuse în 1909, cu versuri în revista „Pagini sociale”.

După ce și-a făcut studiile la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani și Școala Superioară de Stat din București, a colaborat cu versuri, proză umoristică, însemnări literare și cronici dramatice la publicațiile: „Dreptatea”; „Vulturii Basarabiei”; „Dobrogea jună”; „Rampa”; „Teatrul”; „Almanahul literar”; „Steaua”; „Viața Românească”; „Gazeta literară” etc., semnându-și unele texte cu pseudonime: C. Daltă, Micu Delasiret, Mărioara Dumbrăveanu, Jap, Salustius. După cel de-al Doilea Război Mondial, a fost foarte prolific, publicând mai multe romane și culegeri de povestiri: Mărgele de plumb (1951); Moșia oamenilor slobozi (1951); Brigada mixtă (1951); Neculai Călărașul (1953); Mitruț al Joldii (1953-1954); Vijelie-n sus pe Jii (1954); Marșul miresei (1955); Romanțe de dragoste (1957); Măria Sa Țara. Din vremea lui Vlad Țepeș (1960); Agurida (1962); Dosarul lui Ion Măruntu (1962); Vântoasa (1964). A făcut și traduceri din Bașirov, Gogol, E. Rey, R. de Flers, F. de Croisset.

Proze istorice, sociale sau de dragoste, scrierile lui Constantin Ignătescu atrag atenția cititorului prin fragmentele descriptive.

Înzestrat cu talent poetic, autorul creează tablouri impresionante ale naturii „nestricate de mână de om”, sugerând măreția și, totodată, misterul acestei lumi, dar și armonia dintre ființa umană și univers: „Culmi de piatră gheboşată încălecau peste alte culmi de piatră gheboşată, lăsând între ele văiugi adânci, negre de desimea pădurilor aproape nestrăbătute de picior omenesc. Acolo, în fundurile acele, uneori boncăluiau cerbi, alteori grohăiau mistreţi în grohotişuri şi deseori mormăiau urşii treziţi din somnul iernii.

Acuma săreau veveriţele din brad în brad, ieşeau gâze la soare şi ciocănitoare harnice ciocăneau în coaja copacilor bătrâni. Începea primăvara în munţii Sebeşului. Copite mici – poate de căprioară – tropăiau repezit în piatra muntelui şi se stingeau în foşnetul frunzelor crude şi în şuietul apelor care se duceau; grăbit la vale, în albii late cât palma şi limpezi ca cerul de deasupra. Era viaţă în munte şi mişcare tainică şi fără popas. Departe, către răsărit, înnegrea masivul Făgăraşilor ca o cetate uriaşă cu zidurile de piatră. Dincoace umplea zările peisajul nesfârşit al Sebeşului şi Haţegului cu stâncile şi cu văile lui şi cu sutele de oameni care se strecurau ca nişte umbre pe sub crengile copacilor, dispăreau în scobiturile stâncilor, forfoteau printre cheile prăpăstioase de piatră şi trebăluiau grijulii în jurul măruntelor lor gospodării făcute din nimic şi din nevoie, din suferinţă şi din sărăcie şi înstrăinare. Oamenii aceia erau tăcuţi ca munţii şi parcă încă duceau în spinare frigul iernii din care ieşiseră. De aceea, în munte era linişte. Numai şuietul apelor care coborau grăbite coastele de piatră, ducându-şi undele limpezi ca cerul de deasupra era veşnic.

Din loc în loc trunchiuri groase de copaci bătrâni căzuseră cândva în curmezişul albiilor înguste a acestor apeşi acuma putrezeau acolo mâncate de furnici şi de gâze, ca nişte punţi uriaşe. Pe un astfel de trunchi, deasupra unui pârâu, stăteau întinşi doi flăcăiaşi cu cuşmele îndesate până la sprâncene, cu bete înguste încinse peste cămăşile vinete de cânepă, cu ochii ţintă la undele care se călătoreau la vale, pe sub ei, şuşuind.

Stăteau cap la cap, cu obrazul către apă, ţinând în mână câte o ţepuşă de lemn foarte ascuţită şi bine lustruită. Pescuiau. Aşa pescuiau ei: aşteptau să fulgere peştele sfărâmând suprafaţa de cristal călător a apei şi izbeau cu ţepuşa de sus în jos. În aceeaşi clipă răsuceau ţepuşa cu vârful în sus şi aruncau pe iarbă greutatea din vârful ei, cum ai arunca o piatră din praştie. Atunci, dacă pescarul era dibaci, peştele se mai zbătea o dată, de două ori şi rămânea nemişcat pe mal” (Agurida).

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: