@Vai de biet român săracul / îndărăt tot dă ca racul / nici îi merge, nici se ’ndeamnă / nici îi este toamna toamnă”. Se pare că românului îi este dat să supravieţuiască sub blestemul „Doinei”  lui Mihai Eminescu. Marele poet a reuşit să atingă ca nimeni altul sufletul românului în întreaga lui expunere temporală; de la origine până-n viitorime. Cu trecerea timpului cei ce s-au perindat pe la putere, în inconştienţa lor, s-au încăpăţânat parcă să-i dea dreptate, de-a lungul istorie românul nu a avut nici un moment de linişte, ne-au călcat în picioare care şi cum am vrut; de la otomani la ruşi, fanarioţi, unguri şi austrieci, tragic este că nici acum nu avem pace; ba criza ne strânge la maţe, ba avem nişte conducători ciumeţi ce-şi văd doar de propriile lor interese, ba mai vine câte un cataclism şi ne ia tot ce-am agonisit. În momentele când străinii ne lăsau să mai respirăm se găsea cât un domn sau câte un preşedinte autohton să ne strângă de beregată până făceam ochii  precum cepele. Şi acum ca o mică paranteză, înclin să cred că un seism de 4 grade pe scara Richter e mai puţin periculos pentru românul de rând decât un guvern anemic sau un Parlament plin de lichele şi mafioţi.
De cum Europa şi-a deschis porţile şi pentru noi, sute de mii de români, sătui de jugul de acasă, şi-au luat lumea în cap şi-au părăsit ţărişoara. Au poposit pe unde au putut, şi-au întins corturile pe la periferiile marilor oraşe europene şi-au trecut să-şi caute de lucru. Au fost şi care s-au apucat de cerşit. Mulţi au acceptat până şi cele mai umilitoare oferte, pe care aici în ţară le-ar fi refuzat cu huiduieli şi proteste de stradă, numai că aşa-i românul, de când cu democraţia asta strâmbăm nasul la tot ce-i autohton şi asimilăm toate dejecţiile altora, ne lăsăm fascinaţi de manele fiindu-ne însă ruşine de muzica noastră populară. Ne caracterizează până într-un anumit punct expresia: ”Săraci şi fuduli”. Odată cu românii nevoiaşi au plecat spre occident şi dragii noştri conlocuitori de etnie rromă, care, din primele clipe, au reuşit să-i „impresioneze” pe străini făcând din cerşit o adevărată artă şi din şmangleală brăţară de aur. Aşa, cu bunele şi cu relele noastre, mai târâş-grăbiş am ajuns să intrăm în marea familie europeană. Şi ce dacă?
Pentru cei rămaşi în ţară raţia de speranţă ca viitorul să arate altfel a devenit o iluzie, cât o firimitură de pâine pe masa săracului. Cei care ne conduc şchiopătează printre promisiuni, sunt nişte bâlbâiţi şi nişte neputincioşi, de multe ori eşti tentat să crezi că sunt scăpaţi de pe la vreun ospiciu. Preşedintele pare a mai avea câte o tresărire de românism în sânge numai că deîndată i se pune pumnul în gură şi este privit ca o paria. Poate că ne merităm soarta, poate că aşa ne-a fost dat să fim. Cu toate astea românul nu-i o fire posomorâtă, cred totuşi că ne lipseşte voinţa şi-un dram de noroc.
Lucian ALECSA