De peste un secol fotbalul a devenit regele sporturilor, aproape o treime din populaţia globului urmăreşte acest joc,  în jurul fotbalului se învestesc enorm de mulţi bani, dar şi multă pasiune, în ultimele decenii a devenit o adevărată industrie, poate că acesta este şi unul dintre motivele pentru care uneori spectacolul fotbalistic păleşte în faţa afacerilor de culise. Şi românul e un împătimit al acestui joc, numai că la noi cei care conduc destinele acestuia i-au determinat pe mulţi iubitori de fotbal să-şi tempereze pasiunile, să li se scârbească de ceea ce văd pe stadioane, de curând procurorii DNA i-au luat sub observaţii pe câţiva dintre „naşii” mafiei din jurul acestui sport. Şi cum peştele de la cap se alterează aşa e şi-n sport, tonul degenerărilor este dat tot de cei din vârful piramidei. Mii de spectatori şi poate milioane de telespectatori duminică seară au fost martorii unui spectacol horror pe un stadion de fotbal.
La meciul Petrolul Ploieşti - Steaua un dogat din galeria ploieşteană a pătruns pe teren lovind cu bestialitate pe unul dintre jucătorii echipei bucureştene. Colegii jucătorului lovit s-au năpustit asupra agresorului cu aceeaşi agresivitate, cred că răspunsul jucătorilor trebuie privit ca o reacţie mai mult instinctivă declanşată dintr-un sentiment de frică şi nu ca o răzbunarea. Dar vreau să mă opresc la un alt aspect, unul de fond, de natură psihologică, cu ecoul în ancestralitatea fiinţei noastre naţionale. După acest nedorit incident am urmărit cu atenţie comportamentul  oamenilor din presa sportivă şi al celora din jurul fotbalului. Reacţiile la cald au avut cam aceeaşi partitură, au dezaprobat gestul huliganului şi au apreciat la unison gestul fotbaliştilor care l-au lovit pe agresor considerându-l  îndreptăţit, ba mai mult, unii şi-ar fi dorit să-l vadă mort pe huligan asumându-şi cu seninătate postura de ucigaş dacă ar fi fost pe teren.
Am aşteptat câteva zile să văd şi reacţiile la rece ale aceloraşi indivizi. Ce-i drept , între timp unii şi-au mai temperat tonul, însă gustul răzbunării le fierbe sângele în continuare. În „Gazeta Sporturilor” a apărut un articol intitulat” Bravo, Martinovici!”, acesta fiind numele fotbalistului care i-a sărit cu picioarele în piept individului. Acest aspect mă înspăimântă cel mai mult, mă determină să cred că nu suntem încă pregătiţi să reacţionăm creştineşte şi că mai suntem încă la cheremul instinctelor. În codul nostru spiritual nici unde nu găsim imprimată expresia „dinte pentru dinte”, toate reacţiile post-incident au sunat la fel; răzbunare şi iar răzbunare. Odată ce huliganul a fost prins şi deferit justiţiei reacţia firească ar fi fost să întrăm în spaţiul logicii şi de acolo să ne pronunţăm asupra a ceea ce-am văzut. Poate că la oamenii din preajma fenomenului mă aşteptam să gândească în felul acesta, dar am rămas consternat de atitudinea celor care nu au multe în comun cu fotbalul. Într-una din zile s-a făcut un sondaj de opinie în rândul bucureştenilor, toţi cei intervievaţi au îmbrăţişat cu nonşalanţă ideea răzbunării, tragic, printre respondenţi s-au aflat şi foarte multe femei.
Lucian ALECSA