„Poftim de vezi ce mi-au făcut nenorociţii de europeni, pentru a-mi pune căluşul în gură mi-au înscenat o hoţie ordinară. Vin şi spun precum că i-aş fi furat vreo 40 de mii de euro unui derbedeu de asistent de-al meu. Pot jura nenea Iancule, nici usturoi n-am mâncat şi nici gura nu-mi miroase! Acest vagabond şi proxenet de Bucale susţine că i-am plastografiat semnătura şi că i-am luat aceşti bani, păi el, nenea Iancule, nici nu ştie să semneze, m-a rugat să semnez eu în locul lui şi ce era să fac... Uite că şi fonfăilă de Cristoiu m-a învins în instanţă şi trebuie să-i dai vreo 9 mii de lei, lumea încă nu ştie cine-i Butimanul  în această ţară”. Aşa ar putea decurge o confesiune a lui Vadim către nenea Iancu.
Dacă e să privim spre scena noastră politică postdecembristă, cu siguranţă, cel mai caragialian personaj e fără îndoială Corneliu Vadim Tudor, e un melanj umanoid al politicianului dâmboviţean de ultimă speţă, a luat câte puţin din Tipătescu, Caţavencu, Trahanache şi poate ceva mai mult din Rică Venturiano, n-a catadicsit nici un moment să-şi asume rolul de bufon politic. Prost nu e, şi-a contabilizat toate ieşirile publice, fie de slugă, fie de stăpân nemilos, şi asta doar de dragul spectacolului. Caraghioslâcurile acestui individ au făcut deliciul românului două decenii, cu toate astea de foarte multe ori a fost luat în serios, unde mai pui că cei din jurul său au tot încercat să-l urce pe soclu. Aceasta se putea întâmpla în 2000, ar fi fost vai şi amar de această naţiune. Se dă pui de leu, dar în realitate e mai fricos decât un iepuraş, cred că vă aduceţi aminte când şi-a pus lăbuţa în ghips pe când era invitat la Parchetul General şi scheuna ca un apucat pe micile ecrane că este persecutat politic după ce s-a purtat ca un mahalagiu cu oamenii legii. Cică dorinţa lui este să ceară azil politic în Botswana şi apoi să le returneze celor doi banii datoraţi, ştiind că moneda naţională a acestei ţări este „Pula”. Şi uite aşa  totul i-ar fi pe plac! Mai ştii, poate că într-o bună zi le-ar  trimite şi ultimilor peremişti de Botoşani, Dumitru Codreanu şi Ştefan Baban, ceva din economiile lui, pentru a-şi satisface până la viitoarele alegeri ultimii… alegători.
Fiecare ţară îşi alege parlamentarii pe care-i merită, atât pe cei de acasă cât şi pe cei europeni, după isprava lui Adrian Severin cu şpagă pentru trafic de influenţă a venit rândul şi acestui bufon să maculeze imaginea ţării, unde mai pui, orice luare de cuvânt a acestui politician de mucava a stârnit de fiecare dată rumoare printre colegii europeni. Cel puţin Gigi Becali, spre a nu se face de râs, nici nu prea dă pe la Strasbourg, el îşi deversează nebunia pe plaja fotbalului românesc, alături de alţi doi mafioţi Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir. Elena Băsescu e şi ea tăcută, cel puţin vizitează casele de modă franceze şi încearcă pe cât posibil să nu-şi compromită tatăl. Nici o problemă, de compromis se compromite singur matelotul, aruncând pe piaţă tot felul de inepţii. Cică sunt simple opinii despre anumite contexte istorice. Asta se întâmplă ori de câte ori uită că este preşedintele României, se pare că-n ultima vreme îl atacă cam des amnezia.
Lucian ALECSA