«Înţelegerea suferinţei în creştinism se constituie ca un aparent paradox al gândirii omeneşti, dar ceea ce Iisus Hristos a realizat pe Cruce ne face să spulberăm neînţelegerea aparentă şi orice suspiciune şi să transformăm orice gând necurat într-o certitudine a credinţei în Înviere».

În aceste zile oamenii re-trăiesc evenimentele sacre ce-au marcat creştinismul; este de fapt un prezent continuu, un timp „actual” de retrăire a ultimelor momente din viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos  (dar, nu numai al acestora), patimile sale stau pildă în faţa destinului fiecărui creştin.
Noi, creştinii ortodocşi, intrăm în această „actualitate permanentă” care ne descoperă momentele pătimirii, răstignirii, morţii şi Învierii Mântuitorului Hristos odată cu Duminica Floriilor sau a „Intrării Domnului în Ierusalim”. Este momentul care deschide drumul spre suferinţă a Celui nevinovat; adevărată lecţie de adâncă smerenie şi lepădare de Sine pentru binele aproapelui. Cum altfel am putea numi intrarea memorabilă pe poarta Ierusalimului a Celui ce a înţeles că suferinţa este o poartă spre Înviere, nu doar propria Lui Înviere ci, mai ales, a tuturor celor ce-i cinstesc suferinţa prin a lor jertfă şi lepădare de patimi? Suferinţa nevinovată a Mântuitorului devine garanţie a ştergerii vinovăţiei noastre, a păcatelor noastre şi posibilitate de dobândire a desăvârşirii umane prin curăţenie sufletească şi smerenie.
Înţelegerea suferinţei în creştinism se constituie ca un aparent paradox al gândirii omeneşti, dar ceea ce Iisus Hristos a realizat pe Cruce ne face să spulberăm neînţelegerea aparentă şi orice suspiciune şi să transformăm orice gând necurat într-o certitudine a credinţei în Înviere. Neînţelegerile lumeşti ard în faţa minunii. Hristos-Omul a primit a suferi din iubire dumnezeiască pentru om fără să condiţioneze jertfa Sa sau să aibă cel puţin o umbră de regret. În fiecare an, înainte de Sfânta Înviere, trăim durerea copleşitoare a Patimilor Domnului şi tragismul morţii Sale. Trăim şi simţim împreună cu Hristos Mântuitorul, chinurile sfâşietoare şi negura morţii spre bucuria Învierii. Victoria asupra morţii, trecută prin suferinţa întinsă până la limita suportării omeneşti, este o chezăşie, un exemplu, a Învierii noastre întru veşnicie. De aceea , suferinţa, în acceptarea şi înţelegerea sa, nu aduce negare a sensului vieţii sau a rostului ei, ci dimpotrivă, presupune afirmare a vieţii, prin înviere spre veşnicie. Nimic nu poate fi mai limpede decât „pilda zguduitoare” a morţii prin suferinţă şi Învierii Lui Iisus Hristos Mântuitorul. Trecem prin suferinţă în moarte, spre Înviere împreună cu Hristos, ca apoi să ne luminăm veşnic din nestinsa-i strălucire. Credinţa deschide drumul spre Lumina cea adevărată, bucuriile lumeşti sunt efemere, veşnicia însemnă împlinire prin dumnezeire.
                              „Astăzi totul s-a umplut de lumină:
                            Cerul, pământul şi toate cele de sub pământ!
                            Întreaga creaţie sărbătoreşte Învierea lui Hristos”
Lucian ALECSA