Într-un crâng din judeţul Botoşani se află satul Mihai Eminescu, un cătun-fantomă dedicat memoriei poetului. Mai este locuit doar de patru oameni şi este un rezervor neştiut de poveşti şi de legende. Pitorescul sătuc a fost întemeiat pe locul unde Eminescu s-ar fi iubit la umbra copacilor cu fata unui boier din zonă.
Şase case sunt împrăştiate prin crângul din ce în ce mai des, unite de un drumeag firav, lăsând loc, în mijlocul sătucului, unui parc în care tronează un bust al lui Mihai Eminescu – mândria locului şi centrul civic al satului. În urmă cu 150 de ani însă, satul-fantomă dedicat lui Eminescu de la Gorbăneşti era locuit de boieri, era vizitat de poeţi, în bahnele tainice, astăzi pustii, se dădeau petreceri, iar femeile de neam ales se aruncau în braţele iubiţilor.
Oficial, satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti a fost înfiinţat în anul 1950 de comuniştii care strângeau pământurile oamenilor la colectiv.
La acea dată, satul era locuit de 84 de familii în tot atâtea case. Cel mai bine ştie moş Gheorghe Cojocaru (88 de ani), liderul de opinie în cătun şi o enciclopedie vie. A trăit acele momente şi îşi aminteşte clar când comuniştii i-au confiscat familiei sale toată averea şi le-au pus tuturor eticheta de chiaburi.
„Satul ăsta cu numele «Mihai Eminescu» a fost fondat de comunişti în 1950. Erau socrii mei aici, trăiau şi ei atunci. Pe vremea aceea, erau 84 de case. Comuniştii au luat pământul de la oameni şi l-au trecut la colectiv. Familia mea era de chiaburi, am pierdut totul atunci“, spune Gheoghe Cojocaru. Satul a fost numit Mihai Eminescu fiindcă Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, avea moşii în apropiere, la Durneşti, iar Eminescu se plimba în tinereţe pe locul actualului sat.
Numele satului a fost dat de Mihai Beniuc, cel care a fost şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România între 1962 şi 1964. Acesta a trebuit să facă demersuri la Moscova pentru ca satul să primească acest nume chiar în anul în care se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Eminescu.
În 1950, satul Mihai Eminescu avea şcoală, dispensar, punct poştal şi chiar un magazin. În doar 20 de ani, numărul familiilor a scăzut la jumătate. Industrializarea, spune moş Cojocaru, este cea care a pustiit satul.
„A venit industrializarea. Se căutau oameni să muncească în fabrici. Se ridicau cartiere de blocuri la oraş. Cartiere întregi. Erau locuri de muncă şi salarii mai bune decât aici, în agricultură. La oraş, atunci se dădea mai mult ulei şi zahăr ca la ţărani. Au plecat pe capete din sat“, explică bătrânul. Au început să apară şi alunecările de teren din cauza agriculturii şi a defrişărilor excesive.
„Alunecau casele la vale. A înghiţit pământul multe dintre ele“, spune moş Traian, un alt localnic. După 1990, a mai rămas doar un sfert din populaţia iniţială a satului, în 2010 mai erau doar şase săteni, iar acum au rămas doar cei patru. Magazinul, punctul poştal, şcoala şi dispensarul sunt doar o amintire. S-au prăbuşit şi au fost făcute una cu pământul. La fel şi majoritatea caselor.
În anii ’70, a avut loc marele exod din satul Mihai Eminescu. Industrializarea a desfiinţat, practic, cătunul. Cu numele schimbat, din Vârnăvoaia în Mihai Eminescu, cătunul devastat de alunecări de teren din cauza defrişărilor excesive a fost abandonat de autorităţi. Nu mai figura pe aproape nicio hartă. Doar primarii din Gorbăneşti ştiau că mai există acest sat.
