Luptă pentru aer condiţionat

La Marea Neagră din România este ca în… România. Şi asta o simţi chiar de cum ajungi la hotelul de trei stele. La recepţie afli că, într-adevăr, tu ai bilet la hotel dintr-ăsta, dar nu e specificat nicăieri că ai şi aer condiţionat. Bine, locaţia are destule camere dotate cu „minunea” asta de-ţi face zilele de vară mai răcoroase, dar nu e obligatoriu să şi primeşti una. Dacă vrei, mai dai bani un plus. Degeaba încerci să explici că ai venit la trei stele ca să beneficiezi de toate serviciile unui astfel de stabiliment. Recepţionera, pe care n-o dă amabilitatea afară din casă, ţi-o retează scurt. „Aveţi impresia că am chef de glume? Trebuia să scrie pe bilet că e cameră cu aer condiţionat”. Aşa că, dacă ţii aşa mult la aer artificial, mai scoţi nişte bani din buzunar. Ai vrea să îţi laşi maşina pe undeva, dar realizezi că nu prea e loc. Întrebi, cu emoţiile de rigoare după „aventura” cu aerul despre un loc de parcare şi afli că sunt ocupate. Adică, stai aşa, păi în oferta hotelului scria că are şi parcare? Păi are, dar nu mai sunt locuri. Şi unde las maşina? Afli „pe surse” că în spatele hotelului e un teren viran, fugi repede la maşină şi… stupoare, parcarea ambulantă e aproape full. Găseşti un loc chinuit şi-ţi laşi maşina acolo promiţîndu-ţi în gînd că n-o mai urneşti pînă la finalul sejurului, că a doua oară s-ar putea să nu te mai întîlneşti cu norocul nebun de a găsi 4 metri pe 2 liberi să-ţi odihneşti automobilul.

Masă pe cartele

Oricum, oamenii te tratează cu foarte multă „atenţie”, pentru ei eşti un potenţial hoţ, derbedeu, vagabond, golan, oricum, văd în tine un pericol latent. Pentru masă ţi se dau un soi de cartele pe care trebuie să le prezinţi cînd ajungi la restaurant. Restaurant care e de două stele. Tu ai bilet la trei, dar ce mai contează o stea acolo, o fi luat-o briza. Aşadar, te înarmezi cu cartelele care îţi aduc aminte de „epoca de aur” cînd te trimetea mama să cumperi pîine pe cartelă şi ţuşti la restaurant. Eeeiiii, aici nu e suficient doar să prezinţi cartelele . Un nene stă chiar la uşă, ţi le analizează, te trece pe un tabel şi îţi pune o ştampilă cu o şopîrlă. Mai are rost să îi explici că te-au „scanat” deja o dată la recepţie, că ai plătit mîncarea aia, că nu te ocupi cu furatul din restaurante...? Cînd eşti gata să accepţi şi ştampila cu şopîrla ţi se cere şi voucherul cu care ai venit în concediu. Încerci să refuzi cu un „dar poate mai avem nevoie de el”, dar nu ai nici o şansă. „Vă garantez cu că nu vi-l mai cere nimeni nicăieri”. Na, ca să nu rămîi flămînd dai şi voucherul. Masa cică e bufet suedez. O fi el bufet, dar numai suedez nu este, e 100% românesc. Adică sunt două-trei farfurii ovale, că am jigni familia platourilor dacă le-am spune astfel, cu o brînză penală şi nişte felii de salam şi un soi de pastramă tăiate atît de subţiri încît se rup şi cînd le iei din plat… ăăăăă, parcă nu jigneam cuvîntul „platou”, deci cînd le iei din farfurie. Dacă te-ai trezit cu noaptea în cap mai prinzi şi ceva omletă, dacă nu… te înveţi minte şi de mîine îţi pui ceasul să sune ca şi cum n-ai fi în concediu. Teoretic se dau cafea şi ceai, practic însă, mai mereu lipsesc ceşcuţele, aşa că, te laşi păgubaş şi de cofeină şi de teină. După aşa o masă de copioasă nici nu prea ai după ce să te mai ştergi la gură. Organizatorii au intuit probabil asta şi n-au pus un şerveţel pe nicăieri.

Verificarea liftului nu expiră niciodată

Mergi Mergi înapoi spre cameră şi te pui la butonat liftul. Treci peste hodorogeala asemănătoare unei Dacia 1310 şi intri în lift. Ei, acum e acum. Apeşi o dată, de două ori, de trei ori, de patru, de cinci, de şase, de şapte, poate a opta oară o ia din loc, ooooo … ce noroc, se urneşte la a noua apăsare a butonului. În tot timpul acesta urcai scările fără o gîfîitură… dar măcar n-ai pierdut timpul degeaba şi ai văzut anunţul cu data la care expiră verificarea tehnică a liftului. Şi cînd expiră…? Niciodată. Nu, pe bune, anul a fost modificat de n-şpe ori şi singurul lucru care mai e sigur este că verificarea asta expiră într-un an format din patru cifre.

Plaja pufneşte a românism

Cu bagajul umplut de nesimţire în hotel turiştii încep să-l descarce pe plajă. Sunt tot soiul de „întreprinzători” care se lipesc celor care dau 30 de lei pe două şezlonguri şi-o umbrelă. Cum? Păi simplu. Tu dai banii ăştia, iar alţii vin şi-şi bagă pătura lîngă şezlongurile tale. Ai tu umbră, are şi el… Plaja pufneşte de altfel a românism. Fiecare localnic are să-ţi vîndă ceva, de la banane la „doar un leu bucata”, pe care din staţiune le iei cu 1,6 lei kilogramul, trecînd pe la biletele „cu rînduri şi locuri rezervate la cel mai reuşit spectacol al verii cu inegalabilii comici Romică Ţociu şi Cornel Palade” şi terminînd cu ziarele citite şi aruncate de turişti, pe care constănţenii le „reşapează” şi ţi le revînd cu 1 leu bucata. Ieftine d-le, ieftin… Tot un leu e şi intrarea la toaletă, preţ valabil pentru toată lumea, indiferent că tu consumi la terasă şi deci le faci vînzare, că ai dat 30 de lei pe două şezlonguri şi iar le-ai făcut vînzare sau că, pur şi simplu, erai prin zonă şi te-au apucat necesităţile.

Aşa că, ce-o să faci, dai un leu şi… te pişi în staţiunea lor.

Sergiu BĂLĂŞCĂU