Viața lui Moș Ionică. Pe 6 ianuarie 1922, într-un sătuc mic format din venetici - așa cum erau priviți pe atunci săracii veniți după pământ din la fel de săraca Bucovină – se năștea primul prunc.

Abia ieșiți din război, fuseseră atrași de mirajul pământului. Asta li se promisese dacă își lasă casele din Bucovina și vin către Prut, în Botoșani, să întemeieze aici case, familii, comunități. Primii oameni au sosit în 1921, împinși peste dealuri și văi de reforma agrară. În Satul Nou, așa cum s-a numit inițial, au prins a-și ridica, la început bordeie, apoi câte o fărâmă de casă. Satul Nou a devenit Ceir, înghițit apoi de mai marele Todireni.

Nu era vreme nici de plâns, nici de horit. Au pus laolaltă necazurile, s-au gospodărit cum știau de acasă. S-au căsătorit, iar odată cu copiii a venit peste ei, din nou, războiul. După război foamete, comunism, colectivizare, altă foamete, viață pe cartele și cu program la lumină, libertate și postcomunism.

100 de ani și 12 copii făcuți cu Adela, buna femeie luată de Ionică din neamul Tofanilor. Soția s-a prăpădit la 86 de ani. Dintre cei 12 copii, mai trăiesc astăzi 9. Cu nepoți mulți, împrăștiați și ei prin orașe mai mari sau mai mici, prin târgurile Italiei sau în îndepărtate Americi. Acasă, în Ceir, Moș Ionică își lustruiește în fiecare seară singurătatea. Care atârnă mai greu parcă decât cei 100 de ani.

Gelu Tofan, omul de afaceri care a așezat Todirenii pe multe hărți, visa pentru Ceir o sărbătoare mare.

(Gelu Tofan)

În centrul ei se afla Ionică Juravle, omul de o vârstă cu satul. Și un monument mai plănuia Gelu Tofan, cu o monografie bine realizată, cu istorii nespuse până azi, cu povești de viață și de moarte. Nu știa omul de afaceri – în primăvara-vara lui 2021 - că își trăia propriul sfârșit.

Moș Ionică a rămas și mai singur după plecarea lui Gelu Tofan. Singur cu povestea celor 100 de ani pe care îi poartă cu demnitate.  

E bucuros că mintea îi este întreagă. Înmulțește, împarte, se bagă chiar și la ”regula de trei sferturi”. Ochii s-au lăsat cotropiți de o albeață ce îl sâcâie. Apoi oleacă auzul, oleacă mersul… A trecut și peste un atac cerebral, s-a clătinat nițel, dar nu pentru mult timp. Avea 80 de ani când a zburat în America. La aproape 100 a plecat în Italia. L-a prins pandemia și greu, greu a ajuns înapoi, în căsuța tăcută și plină de forografii. Are mulți copii prin lume și o uriașă singurătate acasă, la Ceir. Cu toate acestea, știe că aici, în pământul natal, inima lui bate cel mai bine. Și nu are de gând să plece nicăieri. Pentru că nu se teme de nimic. Nici măcar de moarte!

Ionică, primul copil al satului Ceir

-Moș Ionică, sunteți primul copil născut în satul Ceir, acum 100 de ani. Ce știți despre ce s-a petrecut atunci, după război, prin partea asta de țară?

-Era prin 1920, da, după Primul Război Mondial. După ce s-a terminat războiul, oamenilor li s-a spus așa: care vreți să mergeți în Regat primiți 5 ha de pământ și un loc de casă. Așa le-a dat! Aici era pustiu. De la comuna Todireni până la comuna Albești este un interval care era gol pe atunci. Și golul acesta era stăpânit de Spitalul Spiridon de la Iași. Când s-a făcut exproprierea a băgat coloniștii aici. Erau două partide atunci, liberalii și țărăniștii. Și au decis să îi trântească pe venetici într-o vale adâncă, iar oamenii au refuzat. Vorbim despre oameni din fostul județ Rădăuți și Suceava.

-Părinții dvs. au venit și ați început a ridica aici case. Aveau cu ce?

-Făceam case pe loturile noastre aici, în partea asta care se numește Ceir. La început erau două-trei case. De fapt era bordei, nu casă. Oamenii erau foarte săraci. Și tineri! Au mai adus lemne de prin Bucovina, cu căruța cu cai, cum era pe atunci. Și apoi a început a se ridica așa, câte o casă... Prima a fost a unui unchi al meu, bunic al lui Gelu (Gelu Tofan, nota red.). Astea două case. Eu în acel an m-am născut. Pe 6 ianuarie 1922. Primul copil născut aici. Pentru că mai veniseră familii cu copii. Și după mine s-au mai născut... Și așa a fost începutul satului. Întâi s-a numit Satul Nou, ulterior a fost Ceir. Așa e și azi, după țarina din câmp. Îi spune Todireni 2, dar în arhive e Ceir.

Oamenii erau săraci. Cu timpul, de la bordei au prins să își facă și câte o casă, pe care o acopereau cu paie. Apoi cu stuf. Când a apărut stuful era ceva de lux! După stuf au venit paiele de secară. Se semăna pe atunci, pe vremea copilăriei mele, multă secară. Făceau femeile pâine de secară. Era mai greu de făcut, dar era cea mai bună pâine!

-Moș Ionică, ce vă amintiți din copilărie? Ați mers la școală?

-A fost o copilărie necăjită, pentru că aveam părinți necăjiți. Am început să merg la școală, da. Aici am fost printre primii, pentru că mi-a plăcut cartea, de asta mai și țin minte istoria. Îmi plăcea mult literatura, și la ora actuală mai citesc, dar mă mai deranjează ochii. Literatura îmi plăcea cel mai mult, citeam articole de tot felul, despre Petru Rareș, Ștefan cel Mare. Am mai citit din cărți, mai știu câte ceva. Dacă citesc îmi dau seama imediat, îmi amintesc, fac câte o revizuire. Dar eram primul copil și, părinții fiind săraci, a trebuit curând să încep cu sapa. De la 10 ani prășeam alături de părinți.

”Am plecat cu nemții și m-am întors cu rușii”

-Câți ani aveați când v-ați căsătorit?

-M-am căsătorit în anul 1943. Aveam 21 de ani. Erau vremuri grele. Am avut o soție bună, am găsit-o nu departe de mine, la două-trei case. Ne-am căsătorit în 1943, am început să avem copii. Am avut 12 copii, din care doi au murit de mici și unul acum câțiva ani, la 68 de ani.

Și mai am nouă copii astăzi. Dar stau singur. A murit soția la 86 de ani, are opt ani de când e plecată. Mă mai onorează oamenii, dar cea mai grea este singurătatea. Să nu o aveți, dar dacă o să o aveți să vă aduceți aminte: cea mai grea viață este singurătatea. După ce ai fost cu cineva alături, să rămâi singur e foarte greu. Am o fată în Italia, trei copii la Suceava, patru la Botoșani, unul la Iași. Mă primesc bine dacă merg la ei, dar nu e ca acasă la tine. Cuibul tău e cuibul tău!

-Sărăcie după război, căsătorie, familie… Și din nou război, Moș Ionică! Nu ați apucat să vă bucurați prea mult de noua viață.

-Da, așa este. În 1943, la o lună de la căsătorie, mi-a venit ordin, începuse războiul pe 22 iunie 1941. Aveam și un cântec: ”Pe 22 iunie/ S-a început război pe lume”. Cântam noi, militarii. Nu am stat nici o lună de zile cu soția. Nu a fost pentru noi luna de miere. M-au luat cu un an înainte pentru că războiul era în toi și a luat două contingente odată. Nu mă căsătoream, dar un unchi al meu, fără copii, a zis: căsătorește-te, măi Ionică, să rămână Adeluța aici, și ți-oi da ție casa. Dar până am venit din război, s-au băgat alte rude… Războiul m-a dus prin Ungaria, Cehoslovacia, Austria… Am stat până la terminarea războiului. Am făcut patru ani. Soția rămăsese însărcinată, când m-am întors am găsit copilul mărișor.

-Știați că aveți acasă un copil? Cum v-a venit vestea?

-Cât timp am făcut aici, la Botoșani, la Cavalerie Roșiori, am primit răspuns că soția e însărcinată. Am avut o permisie scurtă să vin acasă și atât. Am plecat cu nemții și m-am întors cu rușii. Am mers de la Botoșani până la Focșani pe jos, cu harnașamentul în spate, cu puștile, cu lăzile. Era evacuarea din 1944. Din Focșani cu trenul până la Craiova, de acolo mai departe, în Filiași. Ne-au cazat într-o școală, acolo am terminat școala de cadre pe care o începusem aici.

-Ați trăit, într-un fel, și cu nemții, și cu rușii...

-Pe o parte erau mai buni nemții. La suflet erau mai buni. Ei au pierdut războiul din cauză că acaparau. S-au întins. Au mai fost și trădări… Pe urmă au câștigat rușii. Americanii, ca să nu tragem în ei, aveau banderolă la mâini.

”Săraci au fost, și mai săraci i-am găsit”

-S-a terminat războiul, ați venit acasă. Cum era satul? Cum l-ați lăsat și cum l-ați găsit?

-Săraci au fost, și mai săraci i-am găsit. I-a cam zăbrălit de animale. Erau niște oameni necivilizați rușii, tăiau carne pe fântână, lăsau mizerie. Satul era sărac și înainte, a fost sărac și după război. A durat mulți ani până să înceapă să se ridice. Și având în vedere că familia mea a început a se aglomera, am început să mă duc pe șantier. 22 de ani am lucrat pe șantier, la Iași. Jumătate de Iași am lucrat. Soția rămânea acasă cu copiii, lucra la colectiv, iar eu munceam pe șantier.

Am muncit mult, mult la viața mea. Poate de asta și trăiesc acum. Am avut un accident cerebral acum doi ani, după moartea soţiei. Nu prea mai văd bine, un pic la mers am probleme, un pic auzul, vederea, deh, de la vârstă..., în rest judec, fac tabla împărțirii, înmulțirii, regula de trei sferturi... Așa a vrut Dumnezeu Sfântul să mă treacă prin asta.

Deși eu am prins toate necazurile de 100 de ani. De la 7 ani și până în prezent toate s-au petrecut. Și am trecut prin toate...

-În sătucul acesta, Moș Ionică, ați crescut 12 copii. Cum arăta căsuța aceea, cum creșteau copiii în vremuri cu mult mai grele decât ce vedem astăzi?

-Am făcut două case. Prima casă am făcut-o după ce am venit din război. Munceam în pădure și ne dădea cotă de lemn. Pe atunci casele se făceau cu furci, am făcut prima casă cu două odăi și o sală. În 1952 a început colectivizarea, cu câțiva oameni întâi. După 10 ani s-a făcut colectivizarea generală. Un an am lucrat la Colectiv. Cel mai greu era de bani și de haine. Oamenii mergeau la 5, la 7 km, purtau o cămașă încinsă cu o curea și... la câmp. Era muncă grea! După un an de colectivizare am plecat pe șantier. Aveam o vacă, un purcel, păsări...

”Eu numesc foametea al doilea război”

-Când ați început să simțiți că e un pic mai bine, că nu vă mai apasă așa de tare grija zilei de mâine?

-După ce au plecat toți copiii de acasă... După ce am plecat eu în șantier au început să plece și cei mai mărișori la muncă, la Suceava la Drumuri, ba șoferi, la colectivă, mecanic la utilaje... S-au perfecționat cu timpul. Apoi au plecat, s-au căsătorit, s-au dus la oraș. Statul pe atunci le dădea apartamente…

-Prin foamete cum ați trecut, Moș Ionică?

-Ehei! Eu numesc foametea al doilea război. Când am venit eu în 46 acasă, era seceta cea mare. Am plecat la Constanța, după mâncare. Părinții mei aveau o pereche de boi. Și mulți oameni atunci și-au vândut vacile, haine, țoale, covoare... Nu mai aveau nimic. Și plecau prin țară, chiar și prin Polonia... Eu am plecat la Constanța. Am cumpărat cu bani de la tata porumb... Atunci se numea trenul Foamea, era cârmuit de oameni. Cumpăram produse, în gară încărcam în tren și oprea după cum spuneau oamenii. Era lupta pentru mâncare.

Am mai făcut și altele. Plecam prin țară cu ulei de vândut. Aduceam pe dealuri mâncare. Culegeam grăunțe de pe urma trenurilor. Am adus brânză de la mașini de lăptărie. Aici vindeam usturoi. Lucruri grele...

-Ajungem și la momentul din 1989. Revoluția care ne scăpa de comunism. Ați așteptat ceva de la noii oameni care se tot perindau pe la conducere?

-După ce am venit din război am primit trei hectare de pământ, cu cele dinainte. La Revoluție nu am beneficiat de nimic. În armată am avut cea mai înaltă decorație, sunt veteran de război. Pentru mine nu s-a schimbat nimic.

-Cum s-a schimbat satul în ultimii 30 de ani?

-Satul s-a schimbat prin muncă. S-a ridicat, dar nu prea mult. Care a mai ieșit de afară da, se cunoaște. Dar oamenii au îmbătrânit.

”Greul e din cauză că oamenii fură. De asta țara e săracă”

-Moș Ionică, lumea se plânge foarte mult astăzi. Spuneți-ne cum vedeți dvs. ziua de azi, ca om trecut prin război, foamete, colectivizare, comunism... E greu astăzi, nu e greu?

-Să vă spun eu cum e. Astăzi avem două lucruri care balansează: și trai bun și trai mai greu. Greul e din cauză că oamenii fură. De asta țara e săracă.

-Nu furau și pe vremea dvs.?

-Nu se fura așa. Plus că nu furau că nici nu aveau ce. Astăzi se fură mulți bani. Eu nu critic, dar vreau dreptate. De trăit se trăiește mult mai bine. Copilul azi merge la școală, capătă un colac, un pahar de lapte. Unde era, înainte vreme, să merg la școală și să îmi dea ceva? Au fost timpuri în care nici mămăligă nu aveam, era bine când puneam în tășcuță o bucată de mămăligă coaptă.

Acum copiii sunt foarte răsfățați. Civilizația este astăzi la pământ. Educația... nu se mai fac pregătirile așa cum se făceau atunci. Un profesor sau un primar erau atunci ca un conducător de țară. Erau respectați, ca al doilea părinte. Ce învățam la școală era sfânt, sărutai mâna la bătrâni pe drum...

Lipsa de educație se vede foarte mult astăzi. Educația cetățenească e cea mai bună armă, de bază, de a trăi un trai civilizat. Suntem oameni, să ne respectăm unul pe altul.

”Când am terminat de făcut casa am rămas singur, au plecat copiii”

-Moș Ionică, aveați 80 de ani când ați plecat să vă vedeți nepoții, în America…

-Da, da! Că au spus ei: ia să îl chemăm noi pe bunicul. Aveam 80 de ani. Am fost la Ambasadă, apoi trei luni am stat în America.

-Dacă nu au venit americanii când i-ați așteptat, v-ați dus dvs. la ei!

-Atunci îi cunoșteam ca tovarăș de luptă, acum stăteam cu dânșii. Am mai făcut eu isprăvi și pe acolo. Dacă mă puneți la treabă, am zis, eu vă ajut. Unul era zugrav, altul parchetar, mă pricep și eu și la una și la alta... Dar eu nu știam cum e cu containerele. Am pus gunoiul într-un container greșit. Și a venit Poliția la mine. Nu știu, nu înțeleg, le-am spus. S-au lămurit ce e cu mine și m-au lăsat în pace. Dar a doua zi, era acolo un garaj, m-am apucat și am făcut curățenie la unghie! Câți dolari vă dăm, m-au întrebat americanii.

-Trăiți și azi în casa pe care ați construit-o singur, în care vi s-au născut copiii, în care ați îndurat și bune și rele...

-Aici e a doua casă. După colectivizare nu mai încăpeau copiii în casă, am stricat-o pe prima și, pe același loc, am făcut una mai mare. Când am terminat de făcut casa am rămas singur, au plecat copiii. Cam așa s-a petrecut. De opt ani... singurătatea. Mai ales noaptea. Iarna mai stau la copii. Am fost în Italia, m-a prins pandemia și nu puteam veni acasă. Am stat șase luni acolo.

”Nici de moarte nu mi-e frică!”

-Pandemia asta care ne-a dat peste cap. Nu vă e teamă, sunteți în categoria vulnerabilă, după cum ni se tot repetă în fiecare zi... La 100 de ani vă e frică de ceva?

-Nu! Nici de moarte nu mi-e frică! Eu sunt și credincios.

-Cum o chema pe soția dvs.?

-Adela. Aici sunt fotografii de familie. Aici e unchiul, fratele lui tata, cel care a venit primul în sat. Tata a venit apoi, erau amândoi necăsătoriți, aici s-au însurat. Tata era minor, nu a primit pământul pe numele lui. Ei erau orfanii Juravlea. Bunicul a rămas la Rădăuți, să păzească casa. Bunica a venit aici cu șase copii.

Acum, la 100 de ani, analizând eu, cred că era mai bine dacă rămâneam în Bucovina. Nivelul de trai era altul. Altfel de viață. Aici s-au împrăștiat niște lucruri...

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: