Se salută din priviri şi se cuprind cu mâinile pe după gât

Sunt „fiii satului”, lăsaţi acasă în grija unor bunici bătrâni şi bolnavi. Au sufletele pline de durere, iar la 8 - 10 ani şi-au văzut părinţii cum le mor sub priviri, cum pleacă împreună de acasă la muncă peste hotare şi cum se întorc pe rând, divorţaţi, fiecare de prin alte ţări. Pentru a le mai alina suferinţa, dorul de mamă şi de tată, un preot din sat, susţinut de profesori şi de autorităţi locale, a deschis un centru de zi în care 20 de copii vin după şcoală, mănâncă aici, îşi fac temele aici, se joacă aici. Şi, cel mai important, îşi găsesc prieteni de suflet şi de suferinţă.  Iulian şi Cosmin sunt doi puşti din localitatea botoşăneană Vorona, un renumit sat cu vechi origini răzeşeşti situat la 20 de kilometri de municipiul Botoşani. Iulian are 10 ani, în timp ce Cosmin are doar 8. Ies împreună pe poarta şcolii din sat. Se salută din priviri şi se cuprind cu mâinile pe după gât. De la depărtare, cu cojoacele, căciulile în vârful capului şi acea frumuseţe rurală, aspră dar sinceră, cei doi pitici par desprinşi din ”Amintirile” lui Ion Creangă. Nu-şi spun nimic, sunt doar bucuroşi că s-au întâlnit.   Între ei există o legătură pe care, la prima vedere, nimeni nu o poate ghici. Este o frăţie a suferinţei. Sunt doi copii care trăiesc drama separării de părinţi, plecaţi la muncă peste hotare. Sunt doi puşti care tânjesc după afecţiune şi ocrotire părintească, fiind lăsaţi acasă în grija unor bătrâni trecuţi de 70 de ani, bolnavi şi neiertaţi de zbaterile vieţii. Iulian Huţanu a rămas e curând fără mamă, plecată la ceruri, iar tatăl său, bolnav, se zbate şi pleacă, de câte ori poate, oriunde găseşte de muncă prin alte ţări. Cosmin, fratele său de suferinţă, plânge de dorul mamei şi tatălui său.

Rămas acasă, Cosmin i-a mai văzut din când în când, atunci când s-a putut

Părinţii îi sunt divorţaţi şi au plecat, de ani de zile, unde au văzut cu ochii în Europa. Rămas acasă, Cosmin i-a mai văzut din când în când, atunci când s-a putut. Cei care le ştiu povestea îi petrec cu privirea, iar câte-o băbuţă care a făcut plăcinte calde îi chemă şi-i mângâie. Iulian şi Cosmin, cei doi fraţi de cruce, bat uliţele, cu ghiozdanele în spate, dar nu merg acasă. Se duc în locul unde se află a doua lor familie, mângâierea care-i ajută să meargă mai departe. Este „Speranţa”, un centru de zi inventat de voroneni pentru copiii ai căror părinţi au plecat la muncă în străinătate, pentru orfani sau pentru amărâţii rămaşi în familii monoparentale prea sărace chiar şi pentru a-şi plăti utilităţile.    Este o casă ridicată cu fonduri europene în care aceşti copii, trecuţi deja prea mult prin suferinţele vieţii, sunt sprijiniţi să treacă peste dureri, peste dorul sfâşietor de părinţi, sunt ajutaţi să supravieţuiască şi să-şi facă un rost. Sunt mângâiaţi, hrăniţi şi îndrumaţi să-şi facă temele pentru şcoală. Sunt învăţaţi, zi de zi, să se bucure din nou, să râdă din nou, să aibă grijă unul de celălalt, să-şi povestească durerile şi să se joace. Este un loc unde cei ca Iulian şi Cosmin pot găsi sprijin, consolare şi iubire.  Centrul „Speranţa” este o casă cu patru camere mari, băi, bucătărie, o magazie şi un birou. Clădirea a fost construită acum un an jumătate şi este pentru micuţii care ajung aici asemeni unei case de oameni gospodari şi primitori. Aici, după un drum pe marginea drumului, ajung Cosmin şi Iulian. Este ora 12.30 şi sunt primii sosiţi. 

”Sunt cel mai fericit părinte”

După ei vor mai veni încă 18 copii cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, toţi cu dramele şi durerile lor, în cea mai mare parte copii ai căror părinţi au luat de ani de zile calea străinătăţii pentru a găsi un loc de muncă aproape imposibil de găsit acasă.  Cum intră pe uşă, îi întâmpină un preot de ţară. Le zâmbeşte şi-i mângâie pe cap. Este părintele Adrian Mocanu, cel care are grijă de centru şi de copiii veniţi aici.  „Am 20 de odrasle şi sunt cel mai fericit părinte”, ne spune râzând preotul Mocanu. După ce-i trimite pe cei doi puşti să îşi spele mâinile, aşa cum se cuvine când vii acasă de pe drumuri, preotul îi ia la întrebări. Se aşază greu, părinteşte, pe scaunele din sala mare de studiu a centrului şi începe să-i descoase: ce note au luat, cum a fost la şcoală, dacă îi doare sau nu ceva, cum au fost trataţi la ore, ce au mai învăţat nou. Cam tot ce îşi întreabă orice părinte copilul atunci când cel mic vine acasă de la şcoală.