Povestea unui „chiabur” care-a lăsat moștenire un sat, pământ cât vezi cu ochii și… o vioară – GALERIE FOTO

Pe o uliță lăturalnică, chiar înainte să intri în fostul sat Liveni, la stânga, un copil aleargă desculț și praful îi acoperă picioarele până la genunchi. Lasă în urma lui o dâră înecăcioasă și pe taică-su care încearcă să îl prindă. Râde zgomotos, dar nu se oprește din goana lui, căci știe că acasă, după sobă, îl așteaptă un dar de la tatăl său. Intră în casă tam-nisam și, cu o bucurie care îi vine din adâncul vintrei, desface cutia de lemn. O vioară cu trei coarde. Prima vioară pe care George Enescu o primește, la doar 4 ani, și pe care o aruncă în foc.

 

O vioară de jucărie

L-a supărat tare pe micuțul care avea să devină cel mai mare compozitor al României, că tatăl său nu l-a luat în serios și nu i-a dăruit o vioară adevărată. George Enescu nu a fost un copil obișnuit, însă în satul în care s-a născut, aproape nimeni nu mai poate povesti, măcar din auzite, cine a fost copilul năzdrăvan care alerga desculț în goana după prima vioară.
În satul care acum îi poartă numele – Liveni, în anul 1881, când se năștea Enescu – ar mai vorbi cineva despre el, dar nu mai are cine. Satul a îmbătrânit, casele se apleacă spre pământ, ca niște bătrâni care își îndoaie spatele. Din loc în loc, se mai zărește de sub vreo poartă, o căciulă de miel sau un batic cu flori. Bătrânii se pitesc și pândesc ulița.

Coronița de la Enescu

Pe indicatorul cu „George Enescu”, primul semn că intri în sat, pare că s-a jucat un copil cu carioca neagră și i-a scăpat câteva litere, în timp ce pe celelalte le-a scrijelit stângaci.

La prima casă care străjuiește în sat, stă tanti Elena Farcaș, trecută de 70 de ani. Când se trezește în fiecare dimineață și coboară spre fântâna ei din curte să scoată apă, dă cu ochii de moșia lui Enescu.
Pământul compozitorului se întinde până aproape de Arborea, satul vecin, și tanti Elena povestește ce a făcut Enescu atunci când a fost ultima dată acasă:
„Părinții mei îmi spuneau că atunci avea foarte mulți bani, când a venit ultima dată aici, vreau să spun. Eu aveam vreo doi ani. Și toți care au venit la el la «curte», cum se spunea atunci, să îl vadă, au primit bani de la el. Atunci a lăsat vorbă ca moșia aceea care se vede că se întinde până hăăăăt-încolo, spre Arborea – femeia arată spre o bucată de pământ arat, lung până spre pădurea din spate și lat cât cuprinde vederea – să o împartă la țărani, nu i-au luat comuniștii pământul. El avea un om aici care era vătaf și, cum atunci era lume mai multă, că acum e satul gol, au lucrat mulți pentru el. Casele sunt pustii de-a rândul, valea aceea de acolo, era casă lângă casă, cine nu știe, zice că nici n-a fost, lumea a tot murit, oameni n-au mai venit”.
Femeia își trage baticul de pe ochi și își varsă năduful. Era un sat tare frumos și plin de viață, când era în clasa a III-a, a primit coroniță de la Enescu, că așa a lăsat el vorbă înainte să moară, să pună acoperiș nou școlii și să premieze toți elevii cuminți și buni la învățătură. Tanti Elena a fost unul dintre ei.

„El a fost chiabur”

Muzeul „George Enescu”, casa în care el s-a născut, e cea mai nouă din sat. În rest, cât vezi cu ochii, de-a stânga și de-a dreapta ulițelor, sunt case prăpădite, din loc în loc, se mai vede fum ieșind din horn. Cu poarta larg deschisă, tanti Saveta își scoate păsările în drum. Mijește ochii ca să caute puii de gâscă, doar-doar nu s-or pierde. Vizavi de casa ei, e casa lui Costache Berbinschi, cel care a avut în grijă moșia lui Enescu. „Dar a murit și el, și femeia lui… El a îngrijit de pământul lui Enescu, care a fost chiabur, moșier, a avut mulți bani și a dat la toți”, povestește bătrâna.
Tanti Saveta a învățat despre compozitorul care s-a născut mai la deal de casa ei, chiar la școală. „A trecut timpul, s-a dus viața, aici este cam puțină lume, au murit mulți, casele se dărâmă, toate trebuie îngrijite, unse, dar cine să le facă?”. Nepoții ei s-au strâns la Suceava și vin rar să o vadă. „Huuuuși!”, strigă bătrâna, aruncând cu o mână de iarbă în gâștele care ies în drum. Se ridică și cu un băț începe să le conducă în curte. Închide poarta după ea și se mai uită o dată în urmă.


Ultima casă din sat

Nu este om din „George Enescu” care să nu scape un oftat când se gândește la vremurile apuse. Fiecare a strâns în tolba cu amintiri povești spuse de bunici sau de părinții bunicilor. Toate se învârt în jurul compozitorului, toate duc la el. ’Nea Constantin are 61 de ani, și în școală nici nu i s-a pomenit de Enescu. „Știu eu, așa, că m-am născut aici și am mai auzit, de la bunici, de pe la alții. Noi aici suntem cam singuri, eu încerc să-mi vând casa de cinci ani, dar nu o mai cumpără nimeni, iarna abia poți să ajungi în sat, cu drumurile astea”, povestește cu necaz bărbatul. Și el, ca aproape toți cei care au moștenire pe aceste pământuri, a trăit să-și vadă copiii plecând departe și se mai uită cu dor peste gard.



Gard pe care scrie „Casă de vânzare” de atâția ani, dar parcă tot ce mai vor oamenii să cumpere prin părțile acestea de locuri, este timp. Timp care aleargă desculț, ș praful îi acoperă picioarele până la genunchi…
CITEȘTE:
 FOTOREPORTAJ Casa în care a dirijat Enescu începe să prindă contur: Îi vom reda grandoarea de altădată - GALERIE FOTO & VIDEO
[[galerie-foto]]