Nebunia frumoasă a unor visători avea să le ofere botoșănenilor decenii întregi de muzică. Istoria a consemnat, de-a lungul vremii, succese și momente extraordinare, cu invitați celebri și un repertoriu pe măsură.
Rămâne și astăzi întrebarea, formulată în urmă cu aproape 20 de ani de criticul muzical Ioan Prelipcean: ”Dacă n-o făcea el, cine știe dacă și când ar fi făcut-o altcineva?”. Este vorba despre Max Weber, cel care ne prilejuiește astăzi o necesară întoarcere în timp. Timpul muzicii.
Anul 1944 înseamnă, pentru Botoșani și nu numai, declanșarea celei mai ample acțiuni de evacuare din istoria militară și civilă. Coordonată de Marele Stat Major Român, acțiunea viza evacuarea unităților și formațiunilor militare, dar și a administrației publice, instituții, arhive, obiective economice.
Cu numele de cod Operațiunea 1111, pregătită încă din toamna anului 1943, acțiunea de evacuare propriu-zisă a început în martie 1944. Potrivit istoricului Sergiu Balanovici, din cadrul Muzeului Județean, plecau din Botoșani liderii partidelor istorice, români care prin activitatea lor ar fi constituit obiectul represaliilor ocupantului, familiile ofițerilor.
Ținând cont de situația din Botoșani și din țară, este cu atât mai surprinzătoare preocuparea unora dintre cetățenii urbei pentru artă.
La 16 mai 1944, un grup de iubitori ai muzicii a înființat Asociația Artistică Culturală. Asociația se afla sub patronajul Primăriei din Botoșani, însă funcționa fără fonduri publice. În schimb avea un sediu, în clădirea fostei librării Izbânda, de pe Calea Națională.
Orchestra avea șapte membri: trei violoniști, un pianist, un acordeonist, un contrabasist și un percuționist.
Instrumentiștii concertau în școli, în spitale, în unități militare sau în aer liber.
(Max Weber, primul director al Filarmonicii Botoșani)
Inițiativa înființării acestei asociații îi aparținuse lui Max Weber. Un visător îndrăzneț, l-ar caracteriza astăzi unii. Cunoscut ca avocat, puțini știu că Max Weber nu era cu totul străin de muzică. Soția acestuia, Viorica Weber, mărturisește că, pe când avea doar 16 ani, imediat după primul război mondial, Max Weber a plecat la Conservatorul din Viena să studieze vioara.
”Câțiva ani mai târziu, la revenire, a fost întâmpinat cu întrebarea: ”Ei, acum ce-o să studiezi, ca să ai din ce trăi?”. Și a plecat la Cernăuți să studieze dreptul, după cum cereau vremurile. A trăit o mare parte din viață practicând dreptul, dar n-a abandonat niciodată gândul de a dărui celorlalți muzică”, spune Viorica Weber.
Mărturisirea este consemnată în Caietul aniversar al Filarmonicii de Stat Botoșani, la împlinirea a 50 de ani de la înființare.
În anul 1945, Primăria Botoșani a decis să susțină parțial orchestra, acordându-I o subvenție de 30.000 lei lunar.
Banii sunt investiți în primul rând în instrumente și în atragerea altor membri. Se ajunge, astfel, la impresionanta cifră de 34 de membri, organizându-se pe lângă orchestră și un cor mixt.
Este data la care Adunarea Generală a Asociației Artistice Culturale a decis ca av. Max Weber, violonist în cadrul orchestrei, să devină președintele asociației și dirijorul orchestrei.
”A considerat aceste funcții nu privilegii, ci uriașe responsabilități față de ceilalți, colegi și concetățeni deopotrivă, ceea ce a declanșat o muncă titanică. Pentru cei care-l cunoșteau doar din activitățile publice, Max Weber era o persoană calmă, echilibrată, care obținea ceea ce dorea prin forța unor argumente imbatabile. Cei care îi erau apropiați însă, sau cei care lucrau alături de el, știau că nu cunoștea cuvântul oboseală, că era de o perseverență și tenacitate remarcabile. Se spunea despre el că era dat afară pe ușă și intra pe geam”, scrie, cu prilejul aniversării semicentenarului Filarmonicii Botoșani, Viorica Weber.
Asociația funcționa cu statut privat, însă beneficia de un buget alocat de autorități. Însă ingeniozitatea lui Max Weber avea să contribuie pe deplin la obținerea unor instrumente importante.
În 1946, în Sala Popovici, astăzi sediul Teatrului de Păpuși, a avut loc premiera revistei muzicale ”Botoșanii visează”, sub bagheta lui Max Weber, care realizase și aranjamentele muzicale.
Pasiunea nu avea limite. O orchestră de instrumentiști voluntari, pentru care muzica devenise un mod de viață.
”Era evident că viața lui era legată tot mai mult și mai mult de cea a orchestrei pe care o conducea. Cum însă toată această activitate era voluntară, în 1946 s-a angajat secretar al Primăriei din Botoșani. Pentru lumea de azi cred că pare greu de înțeles cum, alături de Max Weber, toți membrii orchestrei, devenite semi-simfonice în 1950, au voluntariat ani de zile pentru viața culturală a Botoșanilor. Mai ales că, în timp, nevoia repetițiilor de mai multe ori pe săptămână devenise presantă”, își amintește Viorica Weber.
… cu ”angajați” păcăliți, la un pas de a rămâne pe drumuri.
Un fapt cu totul ieșit din comun de petrece în 1953. Atunci când Max Weber forțează, cu riscuri norme, actul de înființare al Filarmonicii Botoșani.
”Cât timp am trăit alături de Max Weber am fost convinsă să era un om echilibrat care punea rațiunea înaintea pasiunii și își calcula cu atenție mișcările. Acum, privind în urmă, nu mai sunt deloc sigură de asta. Îmi dau seama că și-a asumat riscuri uriașe, pe care foarte puțini ar fi avut curajul să și le asume”, mărturisește Viorica Weber.
Toate zbaterile erau în zadar. Orice încercare de a transforma orchestra în filarmonică erau sortite eșecului.
Nevoia de a funcționa ca o orchestră de profesioniști devenise acută.
Astfel că Max Weber…
”… a făcut ceva ce astăzi mi se pare o nebunie desăvârșită: le-a cerut membrilor orchestrei, oameni cu familii, cu copii de întreținut, să-și lase locurile de muncă pe care le aveau și să vină permanent la orchestră asigurându-I că decizia de înființare a Filarmonicii de stat Botoșani exista. Ceea ce nu era deloc adevărat. Vreo două luni i-a tot dus cu vorba, asigurându-i că întârzierea salariilor se va remedia.
Gândindu-mă că asta se întâmpla în 1953, mi se pare imposibil. Dar a fost posibil și îmi aduc aminte de nenumărate nopți nedormite în acea perioadă, de desele drumuri pe care le făcea în acea perioadă, de desele drumuri pe care le făcea la București pentru a obține aprobările necesare.
Și într-o bună zi, chiar a venit cu decizia de înființare a Filarmonicii de stat!!”, spune soția lui Max Weber.
(Viorica Weber, soția lui Max Weber)
Cea care i-a fost alături spune că cel căruia botoșănenii îi datorează astăzi Filarmonica a plătit cu propria sănătate zbaterea și zbuciumul.
”De emoție, dar și urmare a stresului în care trăise în ultimele luni, a avut preinfarct. În afară de familie și de medicul care l-a tratat nimeni n-a știut nimic. În câteva zile era deja pregătit pentru următoarele bătălii: Filarmonica nu avea doar o orchestră simfonică, ci au fost înființate și corul și orchestra populară.
Anii care au urmat, indiferent câte probleme trebuiau soluționate în fiecare zi, au fost ani de extraordinare satisfacții profesionale, Filarmonica din Botoșani devenind un reper cultural la nivelul întregii țări”, conchide Viorica Weber.
Consultantul artistic al Filarmonicii Botoșani, Ioan Țurcanu, în prezentarea primului concert din stagiunea 2013-2014, amintește, la rândul său, de faptul că înființarea instituției de cultură se datorează în primul rând inteligenței ”avocatului pasionat de muzică”.
”Ne place să credem că ţinutul nostru a fost şi este aşa, un spaţiu cultural plin de har, că existenţa în Botoşani a unei filarmonici şi a celor două teatre este cel mai natural lucru. Ba chiar obligatoriu. Nici nu ne mai gândim cât a depins înfiinţarea Filarmonicii de acţiunea inteligentă şi pragmatică a avocatului pasionat de muzică, Max Weber, care a reuşit să oficializeze ca instituţie de concerte o asociaţie de muzicieni mai degrabă diletanţi decât profesionişti”, spunea în urmă cu șapte ani Ioan Țurcanu.
Au căpătat aură de legendă, mai spune Ioan Țurcanu, vremurile în care artişti precum Ion Voicu şi Ştefan Ruha ori o întreagă galerie de solişti de operă umpleau sala de concerte, când teatrele de operă şi operetă din Bucureşti jucau la Botoşani cu casa închisă câte o săptămână întreagă (cu soliştii şi decorurile lor şi cu orchestra filarmonicii); sau vremurile în care botoşănenii rupeau uşile sălii de concert ca să-i asculte pe artiştii din Republica Moldova invitaţi de Filarmonică.
”Au fost vremuri în care Filarmonica Botoşani realiza încasări mai mari decât cele ale Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, când îşi permitea să aibă o orchestră populară şi se pregătea să oficializeze un cor propriu”, spune Ioan Țurcanu.
Nu toate momentele, de la acel 1 septembrie 1953, au însemnat doar muzică, satisfacții și strălucire.
În istoria Filarmonicii sunt consemnați și ani de restriște, ani în care artiștii au muncit cu sacrificii enorme.
”Nu pot fi uitate nici momentele grele în care se cânta la lumina felinarelor, când deplasările se efectuau cu tractorul cu remorcă, când se cânta în săli îngheţate, când instituţia trebuia să se autofinanţeze în proporţie de 80% şi oamenii primeau salariul cu două-trei luni întârziere; fiind atât de apropiat nu poate fi omis nici anul 2010, când s-au tăiat salariile cu 25%, când se mai putea angaja un artist doar dacă plecau alţi şapte, revenind astfel la numărul de instrumentişti (circa 40) cu care a început Filarmonica Botoşani la 1 septembrie 1953”, mărturisește același Ion Țurcanu.
Tenorul Ionel Voineag își amintește acei ani în care pe scena de la Botoșani cânta cu entuziasmul tinereții în concerte extraordinare, dar și de turneele pe care le-a făcut alături de orchestra de la Botoșani.
(Tenorul Ionel Voineag)
De la Ionel Voineag aducem în atenție un moment care, spune tenorul, l-a ”impresionat teribil”:
”Era într-o iarnă cumplită prin anii 80 și se cânta Simfonia a IX-a de Beethoven. După concertul de la Botoșani, care a avut un imens succes, ne-am deplasat cu toții la Dorohoi, într-o hală a unei mari uzine, în fața unui public numeros, format în principal din oameni simpli. .. Atunci când a răsunat ”Oda bucuriei”, acel public, mai puțin avizat, a reacționat într-un fel pe care nu-l pot uita nici acum: am văzut pe chipurile lor lacrimi de bucurie, iar la sfârșitul concertului s-au manifestat cu un entuziasm de nedescris! Consider că menirea noastră s-a împlinit în acea seară… am văzut oameni fericiți… pentru că le-am transmis o puternică emoție!”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
