S-a sacrificat mereu pentru sănătatea altora

Eroina Alexandrina s-a nascut la 23 februarie 1910, a absolvit Scoala primara de fete din Botosani, dupa care a continuat la Liceul ”Oltea Doamna” din Iasi. In 1937 a absolvit Institutul de surori de ocrotire din Iasi, iar ceea ce avea sa urmeze nu si-ar fi inchipuit vreodata ca poate exista. Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a facut-o sa mearga voluntar, in spitalul de campanie de la Tiraspol. Desi primise o bursa de la Fundatia Rockefeller si ar fi avut ocazia sa ramana in SUA, acolo unde timp de un an a invatat lucruri pe care nu le-ar fi putut invata in Romania, femeia a decis sa se intoarca in tara pentru a preda cursul de asistenta medicala la Institutul surorilor de ocrotire din Bucuresti. A facut acest lucru din dorinta continua de a ajuta oamenii, toata viata sacrificandu-se pentru pacienti.
"A fost o asistenta medicala model, cum nu sunt altii. Un om deosebit, care nu a fost niciodata casatorit. S-a sacrificat mereu pentru sanatatea altora, pentru tara pe care si-o iubeste enorm. In familie au fost sapte copii. Sase fete si un baiat, dar nu mai traieste niciunul dintre ei. Si parintii ei au trait in jur de 100 de ani, o familie de longevivi. Tatal ei a fost in Primul Razboi Mondial, a luptat in zona Moinesti - Comanesti. Au fost niste lupte teribile si in zona aia.

”Îi treceau gloanțele pe lângă cap”

Povestea cum ii treceau gloantele pe langa cap, dar a avut tot timpul o icoana la piept care l-a protejat. S-a si subtiat la cat de aproape a stat de corpul sau atat de mult timp. Apicultor, strabunicul meu a folosit toti banii pe care i-a castigat pentru a-si da copiii la scoala, pe toti sapte. Eu vin o data pe zi la ea, ii dau de mancare, iar cand nu sunt eu, mananca si singura, dar nu o las sa umble la aragaz", povesteste nepoata curajoasei femei.
Experienta castigata in SUA a ajutat-o pe Alexandrina Ionescu sa invete si alte femei ce inseamna sa salvezi vieti.
”Nu m-am gandit nici macar o secunda sa raman in America, m-am intors aici sa-i invat pe romanii mei ce inseamna aceasta slujba. Multi au fost si in Franta, dar in Franta era aceeasi mentalitate ca in Romania. Sa ingrijesti un bolnav nu inseamna doar sa ii dai o cana cu apa sau sa il stergi un pic pe obraz. La Institutul de la Bucuresti, care era in curtea Spitalului Colentina, am fost un grup de femei conduse de o doctorita tanara, foarte bine intentionata. A vrut sa schimbe ceva in modul de a trata bolnavul, care la noi se trateaza doar trup. Dar trupul omului are suflet si nu poti sa ii desparti trupul de suflet, cand tratezi un pacient, il tratezi trup si suflet. Daca nu ai pus sufletul langa trup, nu ai facut nimic”, povesteste centenara eroina.

”Războiul este un iad”

Doctorita Eugenia Popa, directoarea institutului, o femeie desteapta si cu foarte mult suflet, dupa cum povesteste batrana, era ca orice om si ea influentabila. Avea nevoie de sfaturi, iar langa dansa erau foarte multe persoane, printre care si Alexandrina.
”Pentru mine, ea a fost o femeie deosebita. Nu deosebita, foarte deosebita. A stiut sa ne lamureasca si sa ne influenteze pozitiv in toate problemele pe care le aveam. Cel putin pe mine m-a ajutat de foarte multe ori”, spune Alexandrina Ionescu, pierzandu-si parca deja din puteri. Batrana povesteste ca a ajuns in razboi din cauza faptului ca era la institut, pregatind cadre sanitare de viitor. Ministerul a apelat la scoala si toti absolventii au plecat pe front.
”Razboiul este un iad, si nu sunt decorati oamenii care trebuie. Ar trebui decorati oamenii care lupta, oamenii care sunt intr-adevar pe front, acolo unde sunt sacrificati pentru acest razboi, acest iad pe pamant”, declara femeia cu groaza.
In timp ce incarcatura din camera Alexandrinei este din ce in ce mai mare, aceasta isi aminteste cum soseau pacientii care erau mai mult cadavre vii.

”Ne implorau sa ii salvam sau sa facem ceva sa inceteze chinul”

”Veneau la noi oameni fara ochi, fara organe genitale, dar pe care noi trebuia sa ii salvam. Era un dezastru total. Noi eram in spitalul de campanie si era distanta destul de mare, dar cand incepea lupta pe frontul respectiv aveam impresia ca vine cerul peste mine. Toata lumea tacea, se lasa o liniste deplina, nu se mai auzeau decat bombele. De aia spun ca dreptul nu este doar al celor care sunt decorati, dreptul este al celor care au murit, oamenii care au fost atuncati pe camp si de sus erau bombardati. Era ceva de infern, va spun cum ma simteam eu, nu stiu cum au trait acele momente altii, fiecare persoana simte dupa felul de a fi. Bolnavii care erau in acele sali mari si intunecate, cu zeci de paturi, cand ne vedeau, parca il vedeau pe Dumnezeu, toti urlau de durere, ne implorau sa ii salvam sau sa facem ceva sa inceteze chinul. Imi amintesc cum unul ma striga in rusa, dar la un moment dat nu l-am mai auzit. A murit. Iadul pe pamant, va spun!”, isi aminteste cu lacrimi in ochi Alexandrina.

O dor oasele, se deplasează greu

Desi a trait lucruri greu de explicat in cuvinte, batrana povesteste ca nu s-a gandit nici macar pentru o clipa sa plece de pe front inainte de terminarea razboiului. ”Am vrut sa ajut pacientii, sa imi ajut tara. Tarisoara asta mica, asa cum este ea, de multi a fost ravnita. Rusii ne-au furat noua Basarabia, care este pamant romanesc, acum e dezastru in Ucraina...”, spune batrana. Toate gandurile negre care i-au revenit eroinei Ionescu au facut-o sa isi piarda rabdarea. La cea de-a 105-a aniversare si-a pus o dorinta, aceea de a se termina, de a se termina totul. O dor oasele, se deplaseaza greu si a renuntat la zecile de pastile pe care le lua pana de curand din pensia de 1.400 lei. Atat a considerat statul ca merita asistenta medicala care a ingrijit soldatii pe front, care a trecut prin momente atat de cumplite.
CITEȘTE:
 Deținut din Penitenciarul Botoșani: Recidivist cu sânge rece, a torturat fete, le-a inscenat sinucideri, le-a înfometat...